agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-11 | [This text should be read in romana] | Dragostea e un cîine venit din iad, 61 de poeme erotice Charles BUKOWSKI Editura Polirom, Iași, 2007 "Dragostea e un câine venit din iad" demonstrează încă o dată importanța poeziei americane a secolului XX și totodată, te provoacă să parcurgi drumul lui Charles Bukowski, scriitor cunoscut publicului românesc mai curând ca prozator, datorită romanelor Factotum, Poșta, Femei, De duzină, Povești despre nebunia obisnuită și Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri traduse de edituri de prestigiu de la noi. Dacă ai citit și proza lui Bukowski, nu ai cum să rămâi indiferent în fața celor 61 de poeme din volumul ce-l avem în discuție aici. Autorul american ne-a obișnuit cu acest tip de lectură, ne-a provocat, îmediat după căderea regimului comunist, să fim atenți la detaliile vieții urbane. Cu siguranță mulți cititori vor găsi în poemele din această carte poate o poveste umoristică, o poveste de dragoste, povestea unui obsedat sexual, a unei societăți bolnave, povestea orașului american, și, de ce nu, povestea Americii, pentru că în fond, cartea în ansamblu ei, dă în vileag sentimentul american. Mai mult decât atât, în cele 61 de poeme, traduse de poetul botoșănean Dan Sociu, Charles Bukowski se apropie de metafizica noastră, de la oraș. Aici fac referire la temele pe care poetul le are în atenție: dragostea, amorul intelectual, delirul, moartea, orașul, cotidianul, gelozia etc. Poemele sunt de un biografism ieșit din comun. Autorul nu apelează la încurcatele căi ale postmodernității, ba dimpotrivă refuză generațiile și acceptă doar femeia, suma de femei, pe care o iubește cu toată ființa. Astfel, poemele biografice pot fi lecturate ca niște prozopoeme, în care americanul Charles Bukowski nu ezită nici o clipă să pună pe capotă, pe trotuar, în paharul de whiskey, în lenjeria iubitelor și chiar la locul de muncă viziunea lui asupra lumii, care are, parcă paradoxal, imaginea iadului. Cu toate acestea, Charles Bukowski reușește să surprindă în mod plăcut cu metafore și imagini alese parcă din lumea peliculelor, reușește să penetreze dulapul ascuns al cititorului și să îl aducă la lumină de unde scoate măștile omului angrenat în slujbele orașului. Poezia lui se dovedește a fi o lecție de viață, o lecție despre iubire, o lecție de credință, și chiar un curs inițiatic de supraviețuire. Îl găsim pe Charles Bukowski la toate vârstele, prin tot orașul, prin suburbia metafizicului căutând rostul, iar rostul lui este acela de a scoate din iad iubirea, iubirea care te respinge sau care te așteaptă, iubirea care latră sau care tace. Poemele lui Bukowski au chipuri dialectice, metafore vii, pe care le simți, când puternic, când prelingându-se în stomacul albastru. Obsesiv apare în poezia americanului, problema morții, care este profund legată de iubire. Întâmplările cotidiene, adică viața pe care o respiră sau prin care se respiră, îl determină să scrie. Am văzut-o în timp ce conduceam / pe Sunset pe bnda din stânga / stătea picior peste picior și citea o carte. / era grecoaică sau indiancă / sau italiancă / m-am oprit la semafor și / vântul îi ridica din când în / când fusta / eram chiar peste drum de ea și / mă holbam / niciodată nu mai văzusem / asemenea picioare perfecte / imaculate. / în esență eu sunt rușinos / dar atunci am privit-o continuu / până când cineva din spate m-a claxonat. // nu mi se mai întâmplase așa ceva / am ocolit tot cvartalul / și am parcat lângă supermarket / exact în dreptul ei / și am continuat să o privesc / ca un băiețel la prima sa / excitație. // îi memoram pantofii / rochia / ciorapii / chipul. / câteva mașini mi-au blocat / priveliștea. / apoi am văzut-o iarăși. / vântul i-a ridicat fusta / în sus de-a lungul coapselor / și-am început să mi-o frec. / chiar înainte să-i vină autobuzul / em ejaculat. / mi-am mirosit sperma / o simțeam umedă pe cămașă. // era un autobuz alb și urât / și a luat-o cu el. // (...) când am ajuns acasă / am făcut o baie / am dat drumul la știri / și am scris acest / poem. (Fata din stația de autobuz). Pe bună dreptate putem spune despre poezia lui Charles Bukowski că este una a vomei, a descărcărilor interioare, a demenței și obrazniciei, a ironiei, e eroticului, a fantasiilor, ale cărnii ce învelește oasele. Relevat este în acest sens poemul Singur cu toată lumea, în care autorul american, fără a menaja realitatea, o demaschează și o arată semenilor. El se descoperă singur într-o lume în care nimeni nu își găsește perechea. Claxonul este acea palmă pe care o primește de cele mai multe ori pentru a nu ieși din realitatea în care trăiește. Carnea învelește oasele / și ei pun și-o minte acolo / și uneori și-un suflet / și femeile sparg vaze / de pereți / și bărbații beau prea mult / și nimeni nu-și găsește / perechea / dar o țin tot într-o căutare / târându-se în paturi / afară din paturi. / carnea învelește oasele / și carnea caută / ceva mai mult decât carnea. / n-avem nici o / șansă: / sîntem prizonierii / aceluiași scenariu. // nimeni nu-și găsește / perechea. // gropile de gunoi pline / ospiciile pline / cimitirele pline / nimic altceva / plin. (Singur cu toată lumea). Charles Bukowski se descoperă orfan, singur, plin de cimitire, boli, mizerii, prizonierul acestei pelicule, pe care o numește iad. În ciuda acestui lucru el iubește femeia din casa de-alături, celaltă femeie ce urlă dinăuntru, fetele ce se-ntorc acasă în mașinile lor, femeia care-i taie unghiile de la picioare, femeia care iese din baie cu părul ei roșu ca focul, femeia care îl va găsi mort. Așteptând moartea / ca pe un pisoi / care-o să-mi sară / pe pat. / îmi pare atât de rău / pentru nevastă-mea / o să găsească / trupul ăsta / țeapăn / alb / o să-l scuture o dată / apoi poate / încă o dată / Hank! / Hank nimic. / nu că o să crăp / mă îngrijorează, / ci nevastă-mea / singură cu grămăjoara / aia / de nimic. / aș vrea să știe că pentru toate nopțile în care am dormit împreună / chiar și cele mai inutile / certuri / au fost lucruri / întotdeauna splendide / și că cele mai grele / cuvinte / pe care m-am temut / să i le spun / pot fi acum spuse: / te / iubesc. (Confesiune). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy