agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-07-17 | [This text should be read in romana] | Am văzut că laconismul poemului înseamnă recursul, de voie, de nevoie, la omisiunea elocventă, preferința pentru figurile reticenței. A omite să vorbești despre autor și emoția lui, a prefera un limbaj prea puțin articulat, a refuza sentențiozitatea constituie o omisiune simptomatică vorbind atît despre firea autorilor de haiku, cît și despre obiectivitatea producțiile lor. Există însă și o omisiune fundamental-structurală care este proprie haiku-ului. O omisiune patentă – ruperea în două a poemului, juxtapunerea, în japoneză kireji. Haiku-ul este format astfel din două părți, două îmbinări de cuvinte care evocă două imagini, sensuri, idei diferite. Textul este tăiat în două, secționat, în haiku-urile scrise în limba română, de o cratimă. Ceea ce exprimă una din părți nu se continuă în cealaltă nici sintactic, nici ca înțeles. Un poem al lui Șerban Codrin ne poate ghida în a înțelege această ruptură. Dulceață de fragi – prea puțin din mireasma pădurii în zori În prima parte este vorba despre ceva ce poți găsi într-un borcan din cămară. În a doua se evaluează, se pare cu regret, mireasma drastic diminuată a pădurii acum cînd zorii au rămas demult în urmă. Este evidentă omisiunea din partea a doua, dar modul exclamativ în care este pronunțată ne pune pe gînduri. Ceva ne spune brusc că pădurea din zori are mireasma copilăriei, a vremii cînd plecam cu ceata la cules de fragi. Și că noi, acum în tîrziul vieții, nu mai avem acces la acea frăgezime. Raportat la acea fragilitate efemer înmiresmată a buchetului de fragi, borcanul cu dulceață este doar o făcătură. Aproape o blasfemie. Această omisiune este un strategică, ea trimite la un spațiu inexistent fără această alăturare. Un spațiu virtual de rezonanță, de legătură, de unificare între părțile diferite. Este ca și cum cele două părți ar intra în vibrație căutînd o lungime de undă comună pe care să poată susține un dialog fructuos. În acest spațiu are loc activitatea de explorare a cititorului, tatonarea, căutarea, închipuirea și, eventual, încîntarea și savurarea celor găsite. Este un spațiu generos în care se promulgă în cele din urmă o lege unicat: legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi și zori. Abrevierea textului și elipsa Chiar dacă preferințele existențiale ale autorului de haiku îl ajută să aprecieze asceza textuală și să opteze pentru ea, să savureze limbajul colocvial laconic, fragmentar și adesea malițios, procedeele de obținere a unui text care să fie scurt, elegant și consistent cer ani de exercițiu. Nu este deloc ușor să evoci ceva extrem de precis în puține cuvinte. Trebuie să ai experiența eliminării, prin încercări repetate, a cuvintelor de prisos, cizelînd expresia pînă la a numi doar acel lucru, fapt, scenă, fără a-l descrie, comenta sau împopoțona. Trebuie să știi cum să te abții de la a-ți lăuda obiectul, a-ți glorifica faptul, a celebra evenimentul. Totul pentru a obține un text alb, neutru, aproape arid. Aproape de un proces verbal constativ. Extrem de precis însă. Și, uneori, chiar expresiv. zi friguroasă - doar în stogul de paie soarele verii Cezar-Florin Ciobîcă Prima parte, luînd în considerație și nuanțarea părții a doua, ne situează în tîrziul înnegurat al toamnei. Unde să fie oare soarele verii? Atît cît mai e, este acolo, retras în stogul de paie. Singurul accident coloristic și de relief în peisajul aplatizat și monocrom. Și unica sursă pentru pentru hrana animalelor din staul. Dacă această exigență a drămuirii cuvintelor strict necesare este îndeplinită pe măsura cîștigării experienței în compunerea haiku-ului, trebuie să observi că un poem scurt se scrie de preferință cu cuvinte mai scurte. Și, în consecință, să fii mereu în stare să alegi, la nevoie, dintr-o serie se sinonime pe cel cu mai puține silabe. În poemul care urmează, pentru a exprima sensul dorit, cuvîntul cel mai potrivit ar fi fost prieteni (de-o clipă), dar versul ar fi fost de 6 silabe. Autoarea a preferat sinonimul amici: un fluture hoinar mi s-a lăsat pe umăr - amici de-o clipă Vali Iancu Amic e puțin vetust și nici nu prea mai e în uz. Pe de altă parte, este evident demonetizat de felul, aproape mereu peiorativ, în care l-a folosit Cargiale. Și totuși, el reușește să dea prieteniei, evident efemere, un aer de detașare, de camaraderie, de complicitate glumeață care nu cere nimic mai mult și se mulțumește cu însoțirea trecătoare. O anume eleganță ușor ironică. De data asta, înlocuirea nu a fost doar una formală și utilă, ci a îmbunătățit și sensul poemului. De mare ajutor în obținerea formulărilor cît mai scurte poate fi suprimarea unor cuvinte dintr-o expresie cunoscută în așa fel încît cuvintele lipsă să fie subînțelese și sensul cunoscut al expresiei să poată fi recunoscut. Figura de stil care realizează acest lucru este elipsa. iar primăvară - o data cu-nserarea creanga pe alei Ana Urma Cine este versat va simți de prima dată că nu e vorba de un ram aflat pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie crengi, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-ți veni să mai intri în casă. Elipsa verbului – propoziția nominală Cititorul de haiku observă lesne că autorul este tentat să elimine din îmbinările de cuvinte folosite verbul. În special verbul la modurile predicative. Motivul principal este acela că textul haiku-ului are rolul de a evoca lucrurile. Ori cele mai potrivite pentru această intenție sînt substantivele și grupurile substantivale formate în jurul lor. Fraza închisă și încheiată la toți nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realității. Arborescența ei complex articulată este un fel de păienjeniș logic țesut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafața sa. Sintaxa haiku-ului este una eliptică și defectivă. Ea nu are ambiția de a descrie realitatea în toată extensia ei și este tentată de concizia sintagmei care reușește să focalizeze simțirea cititorului pe un obiect într-un anume moment. Atît sintactic, cît și stilistic, putem considera sintagmele folosite în haiku drept un fel de tușe verbale care au funcția de a semnala, a indica, a arăta către ceva ce trebuie evocat în închipuire, funcție pe care o îndeplinesc la fel de bine și în limbajul colocvial, unde frecvența lor este remarcabilă. Ele nu descriu realitatea, ci o tușează cu atingerile ușoare dar decisive ale vîrfului unei florete, lăsînd o pată de culoare zvîrlită ca din șfichiul unei pensule, delimitînd, cu un contur abia vizibil, spațiul și momentul unei revelații. Căci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît să surprindă și să marcheze pe suprafața realității locul unde adîncul palpită și se poate deschide unei priviri care știe să vadă cu ochiul din frunte. Omisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regulă (ce ar trebui urmărită în mod rigid), cît o consecință a faptului că autorii buni simt că alte cuvinte pot absorbi înțelesul verbelor și știu să construiască înlănțuiri de cuvinte în care verbele să fie prezente fără să fie exprimate explicit. Gramatica numește asemenea construcții propoziții nominale. Defective de predicat, de verb. Stilistic este vorba de un gen de elipsă, verbele lipsă sînt subînțelese, suplinite de cititor. În grupul substantival de mai jos, centrat în jurul florii de nuc, fără să fie consemnate verbele există / stă / s-a ivit / a răsărit / bate / mă privește sînt prezente implicit în prepoziția la care regizează o scenă, în timp ce cu umilință dă tonalitatea modală a celor ce se petrec. la geam cu umilință o floare de nuc Și în îmbinarea de cuvinte care urmează: printre fire verzi un pai de anul trecut – prepoziția printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zărește, inutil de pronunțat. Se poate observa că, în ambele cazuri, există un evantai de verbe, relativ de sugestii, care derivă din ambiguitatea pe care o creează contragerea expresiei. Completarea virtuală a propoziției defective de verb din aceeași lingură de lemn cu nesaț este cît se poate de firească: ce se poate face cu o lingură decît să mănînci / să sorbi / să te hrănești? Îndărătul mustește mai jos de sugestii la adresa păienjenilor: își țes plasa / așteaptă / pîndesc / conspiră. păianjeni îndărătul imperiilor O primă concluzie a exemplelor de mai sus este că sintagmele din care verbul este omis cîștigă în densitate și forță de expresie. Verbul nu a fost omis pentru că autorul s-a căznit să aplice o regulă fadă, ci pentru că a avut simțul poemului și a găsit acele sintagme care ori fac inutilă prezența lui, ori se bucură să sugereze o mulțime de verbe care stimulează închipuirea cititorului. Juxtapunerea patentă Juxtapunerea veritabilă este aceea în care continuitatea poemului este curmată de faptul că lucrurile despre care se vorbește în cele două părți fac parte din domenii diferite ale experienței. Spusa din prima parte nu se continuă în cea de a doua nu doar pentru că este întreruptă legătura logică și gramaticală dintre părți, ci și pentru că obiectele, faptele, stările evocate sînt din zone distincte, depărtate una de alta, ale realității. Așa cum s-a văzut în capitolul anterior dulceața de fragi și mireasma pădurii în zori sînt entități totalmente diferite, greu de apropiat altfel decît într-un haiku. Iată și un alt exemplu: Þurțuri picurând – bătrânul strânge-n palmă un ceas ruginit Eduard Þară Indiscutabil că între țurțurii care picură și gestul bătrînului care strînge în pumn un ceas ruginit e o distanță prea mare ca să nu recunoaștem că cele două imagini sînt realmente distincte. Și că, aparent, n-au nicio legătură alta decît cea pe care va trebui să o descoperim ca cititori care nu ne dăm bătuți în fața unei dificultăți serioase. E suficient să simțim ce spun imaginile și să ne lăsăm purtați de gîndurile și emoțiile care se ivesc în mintea și-n sufletul nostru atunci cînd le contemplăm. Țurțurii se topesc detașat și nu ruginesc niciodată. Ei măsoară imperturbabili veșnica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea ceasului în palmă este pentru bătrîn și o strîngere de inimă. Timpul său, deși egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbușindu-se în stări de colaps. De unde și crisparea în fața trecerii sale ireversibile prin viață. Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonșalanța cu care se desprind și clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să rețină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii. Această distanță, aparent insurmontabilă, între cele două părți face farmecul haiku-ului și creează o tensiune direct proporțională cu mărimea ei, dar și o satisfacție echivalentă dificultății învinse și tîlcului mărturisit. Distanța dintre cele două părți se poate însă, deși nu avem certitudinea unor instrumente de măsură strict etalonate, micșora, în ultimă instanță ele ajungînd să fie tangente, să se intersecteze sau una din părți să o includă pe cealaltă. Juxtapunerea deturnată Teoria americană, intitulată phrase and fragment, vede juxtapunerea celor două părți ale poemului ca pe o alăturare de elemente complementare. Partea scurtă de un singur vers, fragment, notează cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai lungă, de două versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge că asemenea compoziții sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească dintr-un haiku autentic. iaz de vară - / stînjenei galbeni se-apleacă / în umbre amurg - / un cormoran planează / un pic deasupra apei amurg - / un pelican plonjează / și prinde un pește! liniște - / zăpada acoperă piatra / sub stelele iernii ciorile se adună / în mijlocul pinului… / adiere de iarnă clar de lună în august – / pe o creangă subțire / vrabia își freacă ciocul un crab / apare dintr-o crăpătură… / soare-n miezul nopții ce multe scoici / pe plajă-n seara asta... / maree-n reflux Se susține că haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se petrece într-o atmosferă, într-o ambianță. Că, într-un fel, este vorba de relația macro-micro, că acel detaliu surprins este pur și simplu înglobat în rama spațio-temporală (și emoțională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt, îi aparține. Mai precis, există un fundal macro și un fapt micro. Pe o scenă anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia generală în care se petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini care fac parte, evident, din același întreg: totul și partea, întregul și detaliul. Diferența a două elemente autonome, pe care o vizează juxtapunerea, este redusă astfel la o relație de incluziune, iar impactul ciocnirii celor două și spațiul revelației ivit în urma coliziunii nu mai există. Diferența organică Alăturarea a două imagini permite însă și un joc mai subtil. Imaginile juxtapuse își stau alături ca două organe diferite dintr-un organism. Există între cele două elemente o cotinuitate, o legătură funcțională, un rost comun la care conlucrează. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele. uluca ruptă - toamna intră-n grădină pe nevăzute Valeria Tamaș Uluca ruptă este o afecțiune a gardului și grădina ca întreg, cum e și firesc, suferă și ea. Prin gardul care o înconjoară se pot strecura acum intrușii. Și, paradoxal, cea care oricum urma să vină, toamna, o face pe furiș, profitînd de slăbirea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd, alegoria funcționează și ea. Unde o fi ruptă uluca prin care ne-a invadat pe nesimțite toamna vieții? În următorul poem, simbolismul stelei căzătoare, plin de tristețea că odată cu steaua încetează și o viață de om, este ingenios atenuat de o ipoteză fermecătoare: se pare că stelele, prea înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul, dornice de alinarea ierbii primitoare. Într-un mod asemănător asimilării morții cu nunta mioritică, căderea unei stele devine doar o pogorîre într-un leagăn îmbietor. Scena este închipuită atît de simplu încît aproape ascunde compasiunea umană care a plăsmuit-o. mai cade o stea - ce primitoare e azi răcoarea ierbii Zvon Eliptic, doar printr-o sugestie, corcodușul copt, din poemul de mai jos, îl întîmpină pe noul venit și face oficiile de a-l introduce în urbea aparent ostilă (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oară piciorul într-un oraș). Întîmpinîndu-l plin de roade, corcodușul îl familiarizează cu ospitalitatea locului, pe care o știe de-acasă sau, oarecum, dintotdeauna, din relația firească a oricărui om cu pomul doldora de roade. oraș necunoscut - în stația de autobuz un corcoduș copt Cristina Monica Moldoveanu Merită să observăm că în toate cele trei poeme avem de a face cu personificări ale toamnei, ierbii și corcodușului. Și că acestea dau valoare poemelor. Fac ca simțămintele nerostite ale omului să se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor. De cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai fericite cazuri, diferența dintre părțile poemului prilejuiește un salt de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresionează direct, senzorial cititorul. Impactul a două imagini fericit alese saltă sensul poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice și al emoțiilor simbolice. sub streașină - covata crăpată plină cu soare Iulian Dămăcuș În poemul de mai sus avem de a face cu două imagini vizuale organice, făcînd parte din microuniversul unei gospodării țărănești din acel sat unde, spune Blaga, s-ar fi născut veșnicia. Scena-n sine este ancestrală: existența permanentă sub streașină, recurgînd la recipiente uzate și hîrbuite, dezafectate de la utilitățile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cerești. Și, așa imperfectă, crăpată și paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei sătești care, iată, înglobează prin intermediul ei și soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicatețe, și soarele. Apa ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observă. plouă cu soare – cântărind curcubeul cumpăna fântânii Valer G. Pop E realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile și ceea ce spun ele inimii fără să sufle o vorbă. În ploaia cu soare resimțim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliță purtată pe umăr de o ființă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din povești. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile și a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obținut prin clătinări și legănări ușoare. În cazul de față, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ține în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieții. O lume paradoxală Întîlnirea a două imagini distincte ne dezvăluie de multe ori o lume paradoxală, neobișnuită, ciudată dar plină de seducție. Aluzia poemului de mai jos: primăvară – copilul ascute creionul verde Elena Manta-Ciubotariu ar fi aceea că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai știi bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuțit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuțirea creionului și renașterea vegetației. Dar iată că există, în ton cu semnificația anotimpului, și o simetrie inversă: pastel de toamnă - din nou între creioane unul fără vârf Ana Urma creionul se ascute cînd irumpe viața vegetală și se rupe cînd natura se ofilește. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetației veștejite, se epuizează, ostenește, se anemiază și-și pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipsește și el de boala lumii. Un pas mai departe, scena este aceea a unui sfîrșit anunțat, iar creionul fără vîrf are implicații mult mai serioase și mai directe în sfera umană. Așa mut, abdicînd față-n față cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă. pe foaia goală doar un creion fără vârf – ninge ca-n povești Maria Tirenescu Este, poate, mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înțelegerea umilă a nevolniciei artei sale față cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveștilor. Mimarea continuității Alăturarea celor două părți ale poemului poate să mimeze simpla datare a unei întîmplări. Prima parte joacă în acest caz rolul circumstanțial de precizare a momentului cînd are loc ceea ce este evocat în partea a doua. Apus de soare – urmele polenului pe verighetă Șerban Codrin Aparent nevinovată, datarea maschează relația (neexplicitată) a apusului de soare cu polenul. Sugestia e însă mai puternică: amploarea asfințitului și frăgezimea polenului, sfîrșitul și începutul. Și, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a polenului pe metalul prețios. Multe poeme mimează datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc sărbători consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism tradițional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre sintagma luată în sensul special, deja consacrat, și sensul propriu-zis. Poate cel mai ilustrativ pentru potențialul ironic al unei asemenea tehnici este remarcabilul poem al lui Șerban Codrin: De ziua muncii – la soare uscându-se pielea unui cal Evocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele de cal uscîndu-se la soare, poemul persiflează festivismul sintagmei, punîndu-ne în fața adevăratelor efecte ale zilelor de muncă – uscarea trupească și sufletească. Înăbușirea și anularea nobleței de a fi asemenea unui cal robust și nărăvaș. Tot la o sărbătoare, de data asta religioasă, apelează și Cezar Florin Ciobîcă pentru a data o întîmplare oarecum neînsemnată deși agasantă și totdeauna nedorită în contextul unor evenimente serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sună impertinent. de Înălțare - dintr-un telefon mobil Oda bucuriei Totuși, semnalul de apel al telefonului se pare că a fost setat în concordanța cu sărbătoarea. Sau s-a petrecut o minune!? În alt poem, Cezar, prin intermediul altei zile festive, aceea a eroilor, reușește să ne dea o idee și despre fragilitatea de puf de păpădie a celor ce, cu altă expresie, au fost doar carne de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme pompoase. Ziua Eroilor – salve de tun risipind păpădiile Mai intimist, poemul următor se folosește și la propriu, și la figurat de sintagma zilele babei (licență pentru zilele babelor), evocînd simultan, și deci mai economic, atît un moment calendaristic cît și unul al vieții ajunse la neputință. Zilele babei - din cuptorul bunicii niciun mucenic Cîțiva autori preferă să aleagă ca moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. Belșugul așteptat este însă mereu unul negativ – se contabilizează doar datoriile, pungile de plastic, bătăturile. ziua recoltei - tata își socotește datoriile Marcela Ignătescu ziua recoltei - în pomii dintre blocuri pungi vechi de plastic Corneliu Traian Atanasiu ziua recoltei – mama–și numără încet bătăturile Vasile Conioși-Mesteșanu Se poate remarca faptul că, în toate poemele de mai sus, minimalismul datării ca un aspect al cadrului sau al ambianței este doar aparent, între partea care părea să se rezume doar la acest rol și cealaltă parte a poemului existînd relații mai profunde și mai semnificative descoperite ulterior. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy