Joi, 26 ianuarie 2006, la Club A, va avea loc lansarea unei altfel de enciclopedii a muzicii românești. Interviul cu Doru Ionescu anticipează acest eveniment important pentru iubitorii de rock.

1. Nu pot să îți ridic mingea la fileu, fiind acesta un intervu off line, dar sper să intuiesc, cel puțin, cum ar fi putut începe și continua o discuție în Club A, de exemplu, pe fundalul sunetelor trompetei lui Mihnea Blidariu. Doru Ionescu, de unde a pornit pasiunea ta pentru rock?

Am o „aplecare” deosebită pentru muzică, pe care am avut norocul s-o cultiv din școală generală, la pian, apoi flaut. În paralel, la Casa Pionierilor din Focșani, așa cum exista instituția pe vremuri, am studiat percuția și chitara, intrând și în formația de muzică usoară a clubului. Restul e simplu. Am format trupe de rock în liceu, chiar în armată și la facultate, în Bucuresti: la Universitas, Club Ing (Politehnica) și la Casa Studenților „Grigore Preoteasa”. Lucrurile au luat o „întorsătură” profesionistă. Îmi imaginam că asta voi face toată viața, la Aeronave Ceaușescu interzicând secția Navigație – ingineri de bord, pentru care venisem.

2. Cum ai reușit să îți transformi pasiunea în meserie?

Întâmplător, dar dorindu-mi subconștient tot timpul. Imediat după Revoluție, un prieten m-a chemat să vindem reviste. Am ajuns la un trust care, de fapt, nu apucase să scoată reviste. Am propus o rubrică în revista „Telegraf”, al cărei prim număr avea să apară odată cu suplimentul ei „Rocker”. Au urmat 20 de apariții, la diverse edituri. În paralel, scriam rubrici de profil la mai multe săptămânale și cotidiane, centrale și locale. Din 1993 am început să primesc tone de Cduri promționale de-afară. Cu ele am fost chemat la Radio România, în emisiunile lui Titus Andrei, apoi Lucia Popescu Moraru, Mirela Stoenescu, Ioana Mărculescu s.a.. Din iulie 1997, am pus în undă emisiunea proprie „undergROund”, la Radio 3 – România Tineret, care a durat până în octombrie 2004, când m-am retras, la trecerea pe net a postului.
În paralel, în ‘93 – ‘94 aveam o emisiune- rubrică în Magazinul de sâmbătă al televiziunii SOTI. În mai 1994, am reușit la un concurs al revistei „Panoramic Radio – TV” editată de Televiziune. În ‘95 am colaborat, timp de un an, la toate emisiunile realizate de Mihai Godoroja pentru TVR, apoi am abandonat, nemaifăcând față (la radio aveam rubrici zilnic) și având propriile opțiuni muzicale... underground. Din 1999, o dată cu relansarea postului TVR, am fost solicitat să propun o emisiune, „Veni Video Vici” care să lanseze nume noi din pop-rock.
Am colaborat la aceasta până ce revista „Panoramic” a fost oprită, din vara lui 2000 trecând practic în redacția Muzică – Divertisment. Deja realizam o emisiune în nume propriu, „Televiziunea, dragostea mea” (bilunar, doar cu arhiva muzicală). În 2001, toamna, am propus un format nou, săptămânal, „Remix”, cu arhivă, dar și cu muzica prezentului. În urmă cu vreo doi - trei ani au apărut și celelalte (actuale) emisiuni, „Pop Cultura” și „Play Back” (dedicată, în majoritate, arhivei și actualității jazz, prezentată de Florian Lungu, showman-ul total al genului în materie de publicistică).
Am avut noroc mai tot timpul, ajutor de la Dumnezeu, eu nefiind genul care să insiste să facă ceva nou, cel mult să mă retrag în domenii neacoperite... să nu supăr pe nimeni. Și de deschidere totală din partea conducerilor TVR, ca și a echipelor cu care am lucrat. Nimic din ceea ce există în carte nu ar fi fost posibil fără ajutorul lor, ca și al prietenilor – colegi de breaslă cu care m-am intersectat tot timpul la lansări ori la concertele din țară. De unde și ultimul capitol al cărții „peste care cititorii pot trece, eu nu”...

3. Mai este oare astăzi, când tot mai multe trupe fac playback, timpul chitarelor electrice în România?

Absolut. Am asistat (și am promovat din plin) nașterea fenomenului dance, hip-hop, mulți dintre producătorii lor muzicali, chiar artiști, vin dinspre rock. Au încercat să creeze altceva, constructiv, și nu am putut sa nu preiau ideea. Altfel, televiziunea a inventat play-back-ul din motive obiective, cred, așa că, în anumite condiții, nu mă deranjează. Totuși, prefer partea live a problemei. E loc de chitare electrice din plin astăzi, la noi, cu coalizarea noastră, a celor care promovăm genul, ca și efortul susținut și coerent de promovare a fiecărui muzician ori trupă.

4. Surpinzător, dar a îmbătrânit rock-ul, devenind, iată, o piesă de muzeu, în sensul trist al cuvântului. În timpul dictaturii, rock-ul a avut un impact mai mare asupra tinerilor, decât are acum, când se poate asculta orice, oriunde și oricând. Cum îți explici acest paradox?

La noi, în România, rock-ul s-a născut și a evoluat într-un mod particular în vremea comunismului, de unde și fracturile de după 1990, apoi 1995. A asculta atunci rock era sinonim cu o formă de protest (minimal, inconștient), toată atmosfera concertelor (rare, izolate în timp si spațiu) era underground, părea la limita ilegalității, iar vârsta era aceea a adolescenței, când te împotrivești cu orice chip, preferi calea ta, deși nu știi exact ce vrei... Ca o paranteză, cand au inceput Tv-show-urile de înfierare a manelelor (care în fapt nu vindeau cine știe ce), mai-în-glumă-mai-în-serios mulți liceeni și le-au cumpărat pentru chefuri etc... pentru că erau interzise. Revenind, rock-ul e mai tânăr ca oricând, mi se pare, de fapt trăiește o nouă tinerețe, pentru că-și găsește locul pe piață în cele mai neașteptate exprimări ale sale, de la fuziunile muzicale de tot soiul până la conceptualizarea maximală pe site-uri, în fanzine & reviste, în concerte-gigant, pe coloane sonore de film – teatru ș.a.m.d. La noi era cult în trecut, pentru că se găsea greu, acum trăim epoca internet-ului cu avantaje și dezavantaje. Eu folosesc net-ul și mă bucur de el, deși, pe de altă parte, este mijloc de propagare a nu-știu-căror idei... Firește, trăim epoca media, în care fiecare patron folosește ziarele, radio-ul si televiziunea cum crede el de cuviință, dar nu cred că nu vor apărea și la noi oameni cu dare de mână care să investească în așa ceva.
Lansarea cărții din 31 ianuarie, cu public, va aduce un nou proiect în atenția celor interesați, întitulat MUZEUL ROCK, care va încerca să unifice toată informația ce ține de rock, să strângă ofertă si cerere, pentru că există o lipsă de comunicare evidentă în domeniu, în acest haos media...

5. Sarmalele Reci, ZOB, Vama Veche, Zdob și Zdub, Vița de Vie, Omul cu Șobolani, Luna Amară. Și câte ar mai fi? Cam puține nume pentru rock-ul românesc după ‘90...

Nu-i adevărat. A fost o primă generație nouăzecistă de rockeri, printre ei VIÞA DE VIE, ZOB, SARMALELE RECI, care atunci s-au rodat, au ieșit la iveală... E vârful aisberg-ului, underground-ul e mai plin ca nicicând și surprize apar la tot pasul. Totul e ca fiecare trupă care are cu adevărat ceva de spus să poată propune CEVA, CUIVA. Din acest punct de vedere, TVR și RADIO ROMANIA, instituții pe care le știu destul de bine, oferă un mijloc de promovare. Rămâne să fie urmate și de alte radiouri & televiziuni. Va veni o generație de ascultători care va prinde rock-ul din mers și nu-l va mai lăsa din mână, așa cum a fost și în anii 60, 70, 80. Punem pariu?

6. Publicul român de azi pare a fi pregătit pentru alt gen de muzică. Cât de receptiv e la rock?

Am răspuns, pe porțiuni, mai devreme. Nu e atras și coagulat, în preferințele lui, de o ofertă coerent legată, din partea mai multor lideri de opinie / instituții media în care să aibă încredere. Și oricum, publicul de rock e calitativ mult deasupra celorlalte categorii de melomani (mă refer la dance, pop...), prin urmare, și mai deschis la nou.

7. Cum vezi rolul televiziunii în schimbarea lucrurilor și aducerea rockului din underground la mainstream?

Păi, deocamdată e cel mai important rol, televiziunea pare să guverneze. Mai multe emisiuni specializate la posturile muzicale TV (și radio) sunt un deziderat, după ce se vor „așeza” mai bine, că au tot schimbat patronii. Probabil că noile trusturi de presă se vor ocupa și de acest segment, măcar noaptea, unde audiența contează mai puțin, momentan.

8. Cât de implicată în politică poate fi muzica rock azi?

Păi, poate fi cel mai mult implicată, în raport cu celelalte genuri de muzică, la egalitate cu hip-hop-ul. Probabil întrebarea se referă la manipulare? Exclus. Nu cred că un concert electoral poate schimba opțiunea alegătorilor tineri.

9. În prefața cărții tale, lansarea căreia va avea loc pe data de 31 ianuarie 2006, la Club A, spui despre capitolul Cenaclul Flacăra: „ cititorul îl poate trece, eu nu”. De ce?

Sunt două capitole separate, unul referitor la cenaclu, altul referitor la cu totul altceva, am zis mai sus.

10. Ce nume din rock-ul românesc ar putea servi drept exemplu pentru tinerii talentați care încearcă să se afirme azi?

Foarte multe. De la rockerii veterani, PHOENIX de pildă, care continuă (atât cât se poate, ei fiind răspândiți în mai multe țări), aici fiind și meritul primordial al lui Nicu Covaci, care trage corabia dupa el, și până la IRIS și CARGO, care-și găsesc drumul în continuare în jungla showbiz-ului autohton. TIMPURI NOI, KRYPTON, VIÞA DE VIE, PROCONSUL, PARLAMENT sunt trupe ai căror membri au continuat să cânte din anii ’80 încoace, unii încercând marea cu degetul atunci – new-wave-ul care nu era foarte bine și exact perceput. Dar sunt atâtea exemple.
Eu prefer «modelul» trupelor tinere, încă necunoscute, pe care îl dau de fiecare dată. În loc să facă nu-știu-ce (se subînțeleg aici problemele cu care se «confruntă» tineretul postdecembrist), ele leagă idei în comun, scriu texte și compun, strâng bani pentru instrumente și săli de repetiții, caută producători și concerte, se organizează în înțelesul deplin al cuvântului. Și, mai presus de orice, toți tinerii ăștia CREEAZÃ, chestie care a aparținut inițial Divinității. Nu-i obligă nimeni, e clar? Au fiorul ăla în ei, daimonul.

11. Cui îi este adresată cartea "TIMPUL CHITARELOR ELECTRICE:
Jurnal de calatorie in arhiva TVR"?

Cartea este un început de a documenta anii ‘60-‘70-‘80, și este chiar un jurnal de călătorie al unuia care nu a trăit acele vremuri. Am intrat în arhiva căutând, cartea este într-un fel personală. Dar mi-am spus că și alții și-au pus aceleași întrebări pe care le-am adresat eu interlocutorilor, personajelor cărții (vreo 150). Am făcut niște emisiuni care au zburat, se vor da poate în reluare (am promisiuni la TVR 1, chiar din martie). Este un punct de plecare, alături de dicționare și de de alte încercări publicistice, de a concretiza o istorie orală a ceea ce a fost și continuă. Melomanii contemporani ai acelor vremuri vor afla multe, poate mai puțin știute, despre tinerețea lor, cei tineri (și în primul rând muzicienii) vor vedea că demersul lor (ARTISTIC) nu este izolat, că respectă o continuitate, că nu sunt ai nimănui, că aparțin de ceva cu mult mai mare. Cartea nu este o istorie, ci atmosferă, și cred că demonstrează despre cum rock-ul și folk-ul au făcut parte din spiritualitatea românească. Este un omagiu adus muzicienilor din alt veac. Dar un puzzle incomplet. Cu o a doua ediție revăzută și mult adaugită, doar pe baza ecourilor, așa cum scriu în primul capitol, din partea acelora care au trăit epoca chitarelor electrice, vom putea discuta despre ceva mai oficial, care să miroasă a istorie. Eu, unul, abia le aștept, ca și volumul 2 care este destinat anilor ’90, pe care i-am trăit plenar ca «ziarist» de rock.

12. Ai ales editura Humanitas sau editura te-a ales pe tine?

Aici a fost foarte simplu. După ce m-am consultat cu cei de la Club A, care m-au ajutat și mă ajută în tot ce întreprind publicistic, necondiționat, am ajuns la Dana Papadima de la Humanitas Educațional. Care ascultă rock, iar secțiunea domniei-sale a mai scos cărți „muzicale”. Voiam s-o întreb, în cazul unui refuz, de alți editori care ar putea fi interesați. Dar, cum mă așteptam după ce-am cunoscut-o (în timpul unui interviu în direct, la ultimul STUFSTOCK 2005), n-a mai fost cazul și n-am mai discutat decât despre cum să apară volumul.

13. Ce proiecte legate de rock mai ai?

Păi, sunt grămezi, nu e timp fizic. Am mai zis și repet: tot ce-am propus Televiziunii Române mi-a fost acceptat – e vorba de posturile pentru care am lucrat preponderent: TVR 2 în trecut, acum TVR CULTURAL. Povestea câte unei piese rock, folk, chiar jazz, pe zi, în 5-7 min. este o provocare. Muzicienii din diaspora pe care nu i-am prins în interviuri (mulți și foarte valoroși – Dan Andrei Aldea e un singur exemplu dintr-o multitudine, concludent) ar fi altă încercare. Continuarea „inventarierii” trupelor noi și valoroase pentru REMIX – ROCK FORUM, acele filmări de concerte la Club A. Rock și nu numai! Câteva remember-uri ale unor personalități plecate prea repede dintre noi (Vali Sterian, Doru Căplescu, Liviu Tudan, Iuliu Merca și atâția alții). Apoi o istorie pe ani, până în prezent, dacă se mai umple puzzle-ul... Un serial TV pentru tineret. Și chiar o coproducție cu televiziunile naționale din alte țări foste comuniste, despre sincronismul rock-ului din această zonă a Europei, cu cel occidental. Noi avem surprize din partea unor antemergători, sigur au și ei. Muzeul Rock de care vorbeam mai sus. Plus o serie de DVD-uri scoase de TVR Media, e clar cu ce! Sănătate să fie, altfel bucuroși le-om duce toate...

Îți mulțumesc!

P.S. Lansarea oficială a cărții va avea loc joi, 26 ianuarie 2006, ora 18.30, în Club A (Str. Blănari, nr. 14). Intrarea se va face pe bază de invitație.

Lansarea pentru public, cu sesiune de autografe, va fi marți, 31 ianuarie.