Pornind de la titlul volumului de debut “Îndemn la nesupunere” editura “Tipoalex” Alexandria, 2002 mi-am dat seama că Liviu Nanu nu se va opri aici, cunoscându-l ca un slujitor împătimit al condeiului, cu o voință neobișnuită pentru un creator de literatură, scrie, publică e prezent la toate manifestările literare ale momentului. (poate că și pregătirea fizică îl avantajează ținând cont că are o licență în sport obținută la A.N.E.F.S București). Hotărât lucru, Liviu Nanu vrea să recupereze timpul trecut, căci după acest debut întârziat – din motive numai de el știute – spre sfârșitul anului 2005 lansază pe piața literară prin editura “Marineasa” din Timișoara un nou volum de versuri incitant și surprinzător prin conținut dar și prin formă de o dimensiune atipică –“apasați tasta any”.
Citindu-i ambele volume de poezie nu mi-a fost greu să constat că problemele zilei îl chinuie în permanență fapt dovedit mai puternic în volumul de față analizat “sunt optimist” declară autorul în poemul (fotografii mișcate) “și totodată încrezător (dacă nu e același lucru) voi desprinde ziua de ieri / ca pe un plasture” dând poeziei un fel de specific textamentar preocupat de propiul eu sugerat cu o ironie abia perceptibilă îl au și versurile: “îmi privesc brațul stâng / apoi brațul drept / picioarele pe rând / apoi privesc spre mine / ești cam oblic îmi spun / și cam neclar” (fotografii mișcate).
Unele poeme cuprind o anumită parte a vieții: “ nașterea mea e o consecință” (autobiografie); “ m-am născut prin tragere la sorți” (naștere cu report), “lovit de gloanțe am să mor” spune autorul în (consolare) ca pe urmă să confirme că: “ moartea ne caută cu mouse-ul prin lume” ( virtuala), etc.
Între naștere și moarte cititorul poate întâlni tablouri ale căror elemente ce îl compun sunt frânturi ale vieții invadate de tehnologia momentului: “pentru judecata de apoi e bine să fii acasă când sună telefonul” (judecata de apoi a poetului) sau “ cei săraci cu duhul nu mor crucificați/ însă renasc prin mila computerului/ întru gloria lui” ( rugăciunea ca o ecuație).
Liviu Nanu, ne prezintă o poezie a realului a locurilor în care trăim zi de zi, cu o generozitate ieșită din comun, refuzând stilul protocolar folosit de unii moderniști “...vă dau niște vești despre mine” reproșindu-și uneori “ mă-npiedic de o generație oarbă/ oarbă și surdă...” conștient că locul lui nu e aici, fiind totodată un neobosit căutător al noului exprimat printr-o repetiție etapizată dusă până la perfecțiune: “ am crescut din tăceri țipate în spatele pereților cu grafiti...”// “ am luptat pentru democrația senzuală a dormitoarelor...” // “am devenit oximmoronic dintr-o ironie a soartei...” ( generația mea în marș forțat )
Uneori zbuciumul sufletesc explodează poetul devine militantul unor cauze într-o lume bombardată de fărădelegi, angajându-se față de societatea în care trăiește: “ voi lupta pentru cauza dreaptă/ a copilului de țâță/ și a femeilor blonde/ a florilor de garsonieră/ a mâțelor negre și a maidanezilor cu pedigree/ voi lupta pentru dialectica șutului/ cu stângu-n dreptu// voi milita pentru dreptul sfânt al parcării/ pe trecerea de pietoni/ pentru dreptul punctelor g la indentitate/ mă voi bate ca un che guevara de cartier/ cu pistoale de plastic/ și pahare de unică folosință”(cauza dreaptă)
Lumea poeziei lui Nanu se înscrie în universul propiu existențial: eul personal: " însă eu am devenit cerșetor/ de cuvinte, de taine, de sensuri/ pe care le ciopleam apoi din topor/ și le-așezam cu migală în versuri" (autobiografie), " înseamnă că acesta-s eu/ limitat în povești// dacă mi-ar șterge cuvintele/ n-ar mai rămâne nimic/ din mine"(autoportret); mamei, soției, fiului, unor prieteni cărora le dedică câte un poem în care realizează adevărate universuri sufletești cu implicații directe în lumea din jur:(neanderthal) lui Laurențiu Orașanu, (sonet) lui Costel Baboș, (așa și pe dincolo) lui Adrian Firică, (octavă) poetei Luminița Suse.
Există în lirica lui Liviu Nanu reverberații ale poeziei scrise în literatura românească de către generația anilor ‘50 și ‘60 (așa cum bine a remarcat pe ultima copertă criticul Cornel Ungureanu) dar predominant este modul de exprimare a noului val cu toate că cronologic, el aparține periferiei generației ‘80, astfel că dacă ar fi să-i găsim un loc, dar mai ales un “rol” în literatură; cel mai bine iar sta să reprezinte legătura între generații. Ironia subtilă, ludicul bine strunit, limbajul folosit cu gijă sunt doar câteva din procedeile folosite care îl plasează în aria postmodernismului prezent cu toate încercările sale de a se expune unor înregimentări “acum trăiesc într-un univers nedefinit / căutând prin butaforii”( păpușarul cu o mie de degete).
Spontaneitatea, sinceritatea adusă în cele mai multe cazuri până aproape de naivitate varietatea și ambiția de autodepășire sunt principalele particularități ale lui Liviu Nanu și ale creației sale: “n-am știut să mint cu adevărat / am avut câteva încercări timide mi se abureau / ochelarii/ nu puteam să-ți spun te iubesc îmi rămânea “t”-ul / în gât/ ca un al doilea măr al lui adam/ am citit toate cărțile cu sentințe arbitrare ...”. ( n-am știut să mint cu adevărat ).
Discursul liric al lui Liviu Nanu, capătă cote maxime, prin tematica diversificată a poemelor izvorâtă din trăirile personale; dublate de o muncă și un talent pe măsură, toate aceste argumente fac ca cititorul să apese doar pe “tasta any” fiindu-i asigurată o lectură agreabilă și utilă.