Pentru Traian Călin Uba, poezia este ceva situat dincolo de organele noastre de percepție, imposibil de decelat cu analizatorii senzoriali, cu o existență cumva independentă de a artistului care ia act de prezența ei printr-o cartografiere de tip maniheist: „Ce e poezia – nu știu. / Simt însă cu certitudine - / când nu am senzorii alterați - / ce nu e poezie...”. Poezia aparține unei zone primare, increatului, indicibilului, la ea ajungându-se, ca și la Dumnezeu, printr-un efort disperat de transcendere: „De fapt, cam asta e poezia mea, / o descriere disperată / a ceea ce nu e...”. Volumul „Și totuși, rodim” (Editura Vremea, București, 2007) reprezintă o meditație pe tema actului de creație, act care exclude luciditatea și rațiunea, plasându-se dincolo de coduri și convenții: „Aflați că, în sfârșit, mi-a venit mintea la cap / dar de-atunci, în viața mea / nu se mai întâmplă nimic, // lașitatea trece drept înțelepciune, / frustrarea clămpăne materialistă / iar poezia a început să se îngrașe” („În rândul lumii”). Refuzând îmburghezirea poeziei, poetul preferă clipa de dinaintea morții, jertfa, incandescența dementă a vieții, concentrată în acea ultimă zvâcnire și exprimată prin intermediul unei filosofii de tip hedonist: „De-aceea, când l-au luat pe sus, / nu s-a zbătut / și n-a deschis gura / nici când i-au întins aripile, / l-au apucat de cap, / i-au întins gâtul / și-au început să-l taie... // Descăpățânat dar liber / cu sângele-n volburi, țâșnindu-i spre cer, / își trăia clipa” („Carpe diem”).
Meditând la condiția creatorului de poezie, Traian Călin Uba se delimitează de „chibiții din marginea lucrurilor” care ignoră „această mare nelimitată / de limite” și, spre deosebire de ei, caută o soluție provizorie „pentru a ieși din șahul etern”, pentru a găsi sensul, vectorul existențial; tonul confesiv și reflexivitatea sunt însoțite de ironie și autoironie, ceea ce, de la romantici încoace, de puține ori s-a mai fost întâmplat: „Și accept / ceea ce nu înțeleg... / - Șah! //...pentru că totul se reduce / la un monolog jerpelit, / cârpit din petice de spovedanii” („Ars poetica”). Poetul este asemenea profetului care nu poate exista în afara Cuvântului și care, atunci când prin el nu se mai rostește Creatorul suprem, refuză ipostaza de „șomer al Cuvântului” și „începe, cu timpul, să pună de la el, / să creeze – cum s-ar spune - / pentru a da un sens / acestei absențe? / Rezolvarea problemei – care ține atât de natura inspirației / cât și de autonomia esteticului - / revine publicului / care, datorită rolului său participativ, / știe exact când să intervină / cu pietre...” („Problema fundamentală a esteticii”). Inspirația poetică a încetat să mai fie har divin, de vreme ce capacitatea de transcendență a creatorilor de frumos s-a diminuat; într-un univers egocentric și egolatru, Dumnezeu începe să fie reprezentat după chipul și înfățișarea lumii de jos, coborât la nivel olfactiv, detabuizat, capabil de gesturi mundane, răzbunător și perfid: „Pentru un colecționar de refuzuri, / bilanțul se reduce / la dâra / (de parfum sau duhoare) / din urma trecerii mele, // mai ales când îl gândesc pe Dumnezeu / ca pe un colecționar de parfumuri / Ce exponat de colecție / care să nu-L facă să strâmbe din nas, / aș putea să-I ofer, de aici, / ce fel de parfum plăcut Lui / aș putea să-I înalț? // - Parfumul strivirii!” (p.19).
Evadarea din mundan, din convenții, din banala mulțumire de sine, nu mai presupune spectacol, gest grandios, sfidare și tembelism adolescentin, ci o resemnată și (auto)mulțumită progresie cu pași mici: „Până nu de mult / am trăit în așteptarea / Marelui Cutremur, / punându-mi mâinile pe fisuri / ca să vindec - / prin credință - / schizofrenia materiei. // Cu timpul, însă, / am început să mă mulțumesc / cu ceea ce mi se oferă; / cutremurele mici își au și ele, rostul lor: / printre fisurile tot mai largi / ale zidului, / am început să văd / cerul” („Văz-duh”).
Obligat, prin condiția sa umană, să fie, întâi de toate, zoon politikon, poetul ajunge să se dedubleze, și, în regim nocturn, să încerce a repara ceea ce a stricat / întinat în regim diurn: „Și totuși reușesc / să mimez normalitatea impecabil, / să simulez viața / cu mare virtuozitate, / contribuind - / jovial, comunicativ, sociabil - / la secreția de cuvinte / a zilei...// Poezia nu mai are voie să vină / decât seara când, / încuiat de unul singur în casă, / aș putea muri confortabil” („Zoon politikon”).
Inventiv, imaginativ, cu o relativă detașare (ironică) de sine, poetul își numește „depresie” starea de grație când, scriind, se simte legat de dumnezeire: „Dimineața, de îndată ce deschid ochii, / simt cum depresia-mi intră-n celulă / ca un alcool pe nemâncate, la prima oră. / Nu pot să renunț la viciul acesta / care mă ajută să scriu... / Tot ce pot face este să-l controlez; / atent, cu măsură, mă îmbăt cu depresie / evitând supradozele care ar zdrobi-o / în primul rând, pe soția mea / Prin ochii ei / de înger, / mă privește Dumnezeu; / prin cuvintele ei / de înger, / niciodată moraliste, îmi vorbește Dumnezeu / Cu toate acestea, / din pricina prejudecăților metafizice, / mie unuia / îmi vine foarte greu / să fac dragoste cu un înger” („Eu, depresia și sexul îngerilor”).
Scriind, Traian Călin Uba se clarifică pe sine, își construiește o biografie poetică și un spațiu intim în care se simte în sfârșit „acasă”, dar, câteodată, rațiunea, gândirea proiectivă scapă din locul unde a fost exilată, reactualizând spaime vechi: „Uneori însă mi-e frică: / ce-am să mă fac / când se va termina / această carte?” („Erotica”).
Cel care-l preferă pe „a fi” lui „a avea” înțelege rodirea drept act firesc, necesar, conotat ca rezultat al unui proces de decantare poetică: rodul este ceea ce scrii, ceea ce lași în urma ta, ceea ce împarți cu alții: „Și totuși, rodim - / dar nu aceste fructe care / ne putrezesc de vii pe ramuri / așteptând în zadar să se dăruie / când vremea culesului trece / fără să fi venit. // și totuși, rodim - / deși albinele roiesc mereu / în jurul altor polenuri, // da, continuăm să rodim - / printre fisurile stâncii, / solitari pe buza prăpastiei / sau sufocați, în pustiu, de scaieții uriași / pe care seceta îi îngrașă, // căci nu carnea, ci Duhul / rodește - / pe tărâmul ostil, în veacul potrivnic - / miresme de viață / pentru mirii văzduhului” („Și totuși, rodim”).