„Viețile noastre și viețile altora” (Editura Brumar, Timișoara, 2008) este un volum recent de versuri prin care Niculina Oprea pare a îndreptăți încadrarea în curentul expresionist, chit că discontinuitatea, liniile frânte, refuzul realismului și, în general, al oricărui fel de experiment deja practicat la noi reprezintă mai degrabă o manieră personală de a închega un discurs viabil și mai puțin o nevoie de legitimare poetică prin clamarea apartenenței la un curent.
De altfel, discontinuitatea este practicată la nivelul poemului pentru a adânci expresivitatea de tip oniric: în primul ciclu, „Viața aproximativă”, un tablou, „curiozitatea de iederă”, „o muzică stranie” , un zid, deci elemente disparate, sunt puse la un loc ignorându-se secvența logică. Textul, nonnarativ, rezultă din alăturare și nu din sinteză: „Ecranul memoriei se șterge / odată cu micile explicații din copilărie // timpul mineral / acoperă viața aproximativă. // ca un șarpe sclipitor el aleargă / cu fulgerul care îi atârnă de gâtul subțire // Doar peste ochii lui de vulpoi bătrân / mâna mea poartă miros / de frunze umede // Sunet de flaut se aude la marginea câmpului.” („Ecranul memoriei”).
Realitatea este diluată, transgresată, din ea se preia mai mult ecoul difuz; ceea ce este în exteriorul poetei și, implicit, în exteriorul actului de creație contează doar ca zgomot de fond și nicidecum ca substanță. De aici nevoia de a da alte conotații termenilor: „iscusiții jongleri” sunt ceilalți, oamenii de rând și, uneori, chiar poeții, cei în măsură să treacă „dintr-o parte în alta minciuna cu chip / de prințesă”, să se automistifice și să vadă doar latura ludică a existenței. Exact această latură ludică este refuzată de Niculina Oprea, care preferă expresia violentă, dezarmant de sinceră, a propriei subiectivități: „s-a prăbușit biserica din mine // Doar o divinitate mă poate salva / din umbra trupului sub privirile / iscusiților jongleri” („Viețile altora și viețile noastre”). Dacă este imposibil să găsim în poeme o înregistrare a evenimentelor exterioare, vom găsi, în schimb, o radiografie a eului liric, o căutare, nu lipsită de dramatism, a identității psihologice, ceea ce presupune exploatarea tuturor resurselor feminității. Sexualitatea / maternitatea / viața în cuplu sunt prezente într-un text care nu degenerează în biografism / autenticism, pentru ca instanței lectoriale contemporane să i se respecte orizontul de așteptare: „Arșița gurii tale pârjolește noiembrie / din gleznele mele // Lăcomia buzelor / îmi cunoaște alchimia // În bănuite golfuri, / nebănuite liane respiră. // prin reflexele lor ploioase / așteaptă la pândă / pentru sugrumarea dorințelor // Dansul măsoară un timp în adormire.” („În umbrele care concertează continuu”).
Nimic nu rezistă în stare genuină, pare a crede poeta, atunci când, printr-o alchimie subtilă, încearcă să obțină o substanță ideatică nouă: „Ochiul iscoditor va trebui acoperit / astfel înțelesurile vor rămâne / indiferente la baterea gongului. // Doar fiicele mele -/ partea mea lăuntrică transplantată / în carnea luminii / pot murmura cântece / la pragul aducerii aminte / mărturisind trecerea noastră / în neodihna cercului” („Ultimul travaliu”).
„Timpul mineralizat”, metaforă a nevoii de stabilitate, se opune trăirii în imaginar, precum și tehnicii preferate de Niculina Oprea, aceea a fluxului conștiinței. Introspecția este instrumentată cu termeni simbolici și prin suprapunerea cinematografică de secvențe onirice, ceea ce face ca receptarea mesajului transmis să fie destul de dificilă. Cititorul contemporan nu mai are deprinderea de a rătăci „prin codri de simboluri” așa cum propunea Baudelaire, înțelegând prin aceasta lumea plină de mister, greu de descifrat, de la care mai putem primi, cel mult, ecouri îndepărtate. Textul propune o întoarcere în acest univers nelămurit, în această lume de simboluri reflectate în universul cotidian: “Despic insomniile / până dincolo de golul retinei // Frânturi de gânduri / fac litanii la marginea memoriei. // creierul meu păstrează reverberații, / ele mângâie pielea umedă a vântului. // Timpul dincoace / și dincolo de cercul retinei / se topește într-o singurătate captivantă. // Deasupra ei privighetorile îți răsfiră trilurile / amețind, uneori, / Când pulberea ninsorii le acoperă pe toate” („Când pulberea ninsorii”).
Poemele Niculinei Oprea sunt un omagiu adus vieții, senzualității, feminității sensibile și fertile, discreției și delicateței cu care se poate ignora „realitatea ofensatoare” și re-crea o altă realitate, a sâmburelui care „a închis în el partea albă a luminii”. Peregrini, umbre mișcătoare, entități conștiente în mod absurd de ele însele, oamenii trec prin lumină cel mai adesea nepăsători, veșnic în criză de timp, neglijând esențialul și făcând caz de lucruri lipsite de importanță. Niculina Oprea propune o înțeleaptă așezare / locuire / adăstare în miezul lucrurilor, acolo unde diferența dintre lumină și întuneric, realitate și vis se șterge: „Bufnițele își spintecă disperarea / sub cadrul uitat / după trecerea peregrinilor. // În această oglindire, / imaginea minții se răsfrânge / și tulbură somnul celui aflat / pe marginea timpului / așteptând ca din vraja întunericului / să înflorească Euleea // Spre ținutul acesta / doar răsfrângerile noastre / vor deschide coridoare / pe care poți călca desculț / peste prundișul luminii” (După trecerea peregrinilor”).