agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-12 | [This text should be read in romana] |
Duminică, 9 Noiembrie 2008, s-a desfășurat prima ediție a Cenaclului de la Deko din acest an, într-o formă nouă, cu un public alert.
În cadrul cenaclului au recitat scriitorii Ioana Bogdan, Livia Roșca și Andra Rotaru, sub lupa unor cunoscuți critici literari: Octavian Soviany și Alexandru Matei. Seara a început prin cuvântul de deschidere al organizatorului, care a menționat tradiția culturală a Cafenelei Deko și susținerea acordată pentru numeroase cenacluri anterioare, invitându-le apoi în fața audienței pe cele trei scriitoare. Cuvântul de început i-a aparținut Andrei Rotaru care le-a prezentat și pe celelalte două scriitoare „bucureștence adoptate”: Ioana Bogdan, care a debutat în 2006 la Cartea Românească cu volumul „Anumite Femei” și Livia Roșca, laureată a unui concurs național de poezie patronat de Cartea Românească, tot în 2006. Livia Roșca a ținut să menționeze că în grupajul ales de ea se află texte noi, urmărind obținerea unui feed-back util din partea criticii, dar și pentru a observa impactul la publicul cititor. Ritmul și modalitatea citirii au fost dovezi clare că tracul a pus stăpânire pe ea, astfel încât titlul textelor ce așteptau parcă latente să atingă corzile sensibile ale publicului s-a pierdut înaintea debutului actoricesc. Andra Rotaru a recitat a doua. Un pic mai calmă decât Livia Roșca, aceasta a tras aer în piept, a prins curajul necesar unui început glorios, s-a calmat (poate și datorită faptului că nu a fost prima la microfon) și a început prin a ne prezenta poeme din volumul aflat în pregătire „Melatonin”. Ioana Bogdan a fost ultima dintre cele trei care a recitat. După încheierea lecturii, criticii literari au fost invitați pentru a lua cuvântul, judecători pregătiți să lovească în masă asemenea lui Odin, după terminarea pledoariilor. Au urmat așadar criticii: Alexandru Matei a început prin a recunoaște într-o oarecare manieră talentul și respectul: „așa se întâmplă la concertele de muzică ... formația cea mai bună cântă ultima” asemenea valorii incontestabile a lui Octavian Soviany, deschizând astfel „acest concert critic”. Alexandru Matei începe prin a face observația că la cenacluri, în general, se face o pauză de comentarii între autorii care recită. De asemenea ține să menționeze că pe două dintre autoare le știa și le mai citise înainte: Livia Roșca, respectiv Andra Rotaru; poezia Ioanei Bogdan fiindu-i necunoscută. De asemenea a ținut să sublinieze că stilul, în cazul celor trei, este unul al unei „scriituri albe, apoetică, care evită figura de stil și încearcă să găsească poezia în cotidian” și se aștepta la mai mult la fiecare din ele. El menționează că stilurile Andrei și Ioanei Bogdan sunt mai „fragmentare iar poetele cred tot mai puțin în poeticitatea limbajului”. În ce privește poemele Liviei, ar fi preferat ca acestea să conțină punctuație, mai ales că acestea au fost citite ca și cum ar avea – mai mult decât atât, consideră aceste poeme ale ei ca fiind asemenea unui răspuns de gen cauză și efect, o „refulare” cu elemente mai puternice și mai slabe, cu suișuri si coborâșuri. Mai observă în textele Liviei, dar și ale Ioanei o „atitudine dezinhibată care face foarte bine poeziei lor”.Tot în textul Liviei observă nu curaj, ci mai mult lipsa de prejudecăți: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o țigară/ sub chiloții andreei puși la uscat/ din care o apă călduță/ îmi picura/ pe gât și/ pe spate” – cu mențiunea că în ziua de azi „lipsa de prejudecăți” poate fi privită ca o „prejudecată ea însăși”. Nu crede că Livia a reușit să-și integreze „noua atitudine dezinhibată” într-un stil propriu, recunoscând totuși că acel stil sălășluiește în propria sa persoană – așa cum ar fi normal. Despre Andra spune că este de data aceasta „mai abstractă, mai impersonală” dar pune accent pe vocea ei care de altfel „are un stil” aparte. Sugerează că la vârsta pe care o are Andra nu ar trebui să scrie poezia ca „pe ultima ei poezie” – din contră, trebuie să țină cont că drumul acesta al poeziei care abia i se deschide în față, stă să fie descoperit. La Ioana Bogdan, printr-o tentă cât se poate de subiectivă, observă că dezinhibarea este cea mai puternică și că este evidentă „revolta sa manifestată ca respingere a poeticului”. Pasajul cel mai „intenționat apoetic” din cele citite duminică la cenaclu este: „Băga-mi-aș/ picioarele în el de București/ cu gropile și nebunii lui” – pasaj pe care „până și un taximetrist l-ar putea spune la fel” și care nu este îndeajuns de satisfăcător pentru cititor. În schimb a remarcat că textele Ioanei sunt pline de umor. Octavian Soviany Octavian Soviany a început foarte stăpân pe sine, dovedind că experiența își spune cuvântul, calm și strict, la obiect. De asemenea, el a ținut să încurajeze cititorii și poate și publicul spunând că „a citi într-un cenaclu nu este un lucru simplu nici măcar pentru cel care citește, pentru că are de ales niște texte, menționând că s-a citit insuficient, ceea ce face demersul mai puțin edificator pentru critică. Pe de altă parte, dacă se citește mult, există riscul ca publicul să devină foarte puțin receptiv, fiindcă lectura de poezie este destul de obositoare”. De asemenea, e de părere că e foarte greu și pentru cei care vorbesc: „criticii, pentru a-și forma o părere referitoare la texte în cadrul unei lecturi destul de superficiale, deoarece, în mediul unui cenaclu, nu se poate citi foarte atent și, astfel, e destul de greu de ajuns la niște concluzii definitive”. Continuă prin a spune că părerile sale sunt niște impresii care nu trebuie luate prea în serios, în special de către autoare. Spune că se vehiculează peste tot că poezia a murit și mereu se întreabă: „Dacă eu, autor sunt convins că poezia a murit, de ce Dumnezeu mai scriu poezii? Să scriu altceva, să scriu romane, să scriu piese de teatru, să scriu eseuri, să scriu operete...” menționând mai departe că probabil a murit un anume tip de poezie și un altul e pe cale să se nască, iar de când a murit poezia, poemul se cam prozaizează. Explică faptul că, la ora actuală, poezia se scrie mai mult ca după un fel de meditație în care stai să te gândești ce s-a mai întâmplat în viața de zi cu zi, și că poate la un moment dat în baza asta e posibil să îți reușească un poem – dar și așa e destul de periculos fiindcă s-ar putea să cazi în proză. Menționează că două dintre autoare: Livia Roșca și Ioana Bogdan merg pe ideea autobiografismului, deși la un anumit punct ele se diferențiază una de cealaltă. Despre Livia Roșca e de părere că „povestește întâmplări – ea crede că poemul trăiește printr-o întâmplare și sunt mulți care cred asta. Spune că mulți dintre poeții ultimului val încearcă să poetizeze în jurul unei întâmplări, poemul începe să semene cu capitolul de roman.” Observă că se întâmplă un lucru ciudat în scriitura Liviei, că se pare că nici ea „nu crede în totalitate în această formulă, după ce înșiruie mici episoade ale acestui perpetuu roman al cotidianului, încearcă să le găsească câte o rezolvare în final” , iar rezultatul paradoxal este „că uneori chiar aceste finaluri care vor să rezolve situația pe care o propune într-o manieră poetică strică până la urmă textul”. Cel mai mult i-a plăcut prima parte din poemul Liviei, și anume: „Sub rochia subțire de vară genunchiul julit ustură ca după o căzătură pe asfalt când eram copil si mă trântea bicicleta cu geanta agățată de cot și casca de motociclist în aceeași mână am intrat în casă o țineam caraghios ca pe un buchet de flori dar la fel de mândră Întâi am căutat șervețele pentru șters ochelarii cu ele o lustruiam când a intrat Andreea a vrut s-o probeze i-am împins-o pe cap arăta ca un cosmonaut trezit din somn așa cu picioarele goale în pijamale roz pomeții strânși sub burete și ochii albaștri mirați în spatele vizierei zicea că e dificil să respiri așa că mi-am pus-o eu și am păstrat-o în timp ce stăteam pe pat picior peste picior vorbind despre cosmetice o vreme pisicile speriate de „ciudățenia” care îmi prindea capul au alergat prin casă care încotro” A ținut să puncteze că, dacă acest poem s-ar fi oprit aici, lui i-ar fi plăcut foarte mult – dar Livia Roșca ține să-i pună și „o rezolvare poetică, o poantă de final care strică textul”: „la o adică/ femeile pot proba/ și bărbați/ și căști de motociclist/ ca pe rochii” – „o poantă drăguță” care scade din intensitatea lirică a textului, nemaiavând parte de tenta misterioasă de mai înainte. De asemenea, finalul celei de-a doua părți a poemului scade din tensiunea textului: „în timp ce eu/ în balconul din brâncoveanu/ fumez o țigară/ sub chiloții Andreei puși la uscat/ din care o apă/ călduță/ îmi picura/ pe gât și/ pe spate”. De aici încolo spune că textele ei devin din ce în ce mai neinteresante, din cauză că dispare acea încărcătură de mister care dădea viață primei părți a poemului. Are impresia că urmărește niște secvențe de film mut, în care se fac diverse gesturi, dar toate aceste gesturi care sunt lipsite în ultimă instanță de poezie pentru că nu au nici un mister – „totul este transparent, totul este la vedere și poezia pierde”. Crede că adevărata Livia Roșca „se găsește în primul dintre poemele citite” care este un poem foarte bun, chiar și cu finalul respectiv. Vorbește apoi despre poezia Ioanei Bogdan, pe care de altfel nu o citise înainte, dar după ce a citit-o poate spune că „nu i-a displăcut, pentru că la ea pericolul căderii în platitudine, care apare adesea la Livia Roșca, este mai puțin evident” deoarece ea are „umor și capacitatea de a face haz de necaz, de a bagateliza uneori propriile sale eșecuri existențiale, propriile sale mici neîmpliniri” fapt datorită căruia poemul trăiește, e viu. De asemenea, poemul este împărțit în mai multe segmente, segmente care nu au toate aceeași intensitate, aceeași trăire acerbă. Lui Octavian Soviany i-au plăcut următoarele pasaje din poemele Ioanei Bogdan: „Mi-ar fi plăcut să merg în America la o rudă ceva. Soacră-mea să-mi trimită scrisori, să-mi tricoteze fulare, ciorapi, căciuli, să plângă când mă vede, să-mi spună nu te mai amărî cu băiatul ăsta al meu, e un porc.” „Zece perechi de cizme și nu mă cere nimeni de nevastă.” „Dacă o să mor din dragoste, vreau să am manichiură franțuzească, părul ondulat, cizme albe, o rochie din dantelă, să ajung la Dumnezeu sigură pe mine, să mă așez firesc pe scaun și să întreb: - Începem?” Octavian Soviany spune că această din urmă secvență e de calitate, e poezie adevărată, iar atunci când scriem un poem mai amplu ca dimensiune, compus din anumite secvențe „este foarte greu să se mențină mereu exact aceeași intensitate a tensiunii poetice”, dar este bine pentru cititor să existe și astfel de pauze. Despre Andra Rotaru spune că ea scrie un pic altfel, nu prea autentic ca stil, ci scrie o poezie care mizează pe imagine și are o „inventivitate imagistică” care o poate îndrepta către poezie adevărată. Dar recunoaște că, dintre toate poemele ei, ultimul i-a plăcut cel mai mult, pe când celelalte nu sunt susținute de nimic altceva decât de imagini. La Andra, spre deosebire de celelalte două autoare, unde exista pericolul căderii în prozaic, pericolul este cel al calofiliei. „și războiul poate începe când adun jucării pe care le plasez ca bombele în mintea noastră de mai târziu când potrivesc în casă armele mele de cioplit arme mirosul în care mintea nu mai e limpede și nu mă simt bine. când sunt îmbrăcat cu drapeluri sub care nu simt sfârșitul. când respir iarba din cimitirul cu iz de urzică și limba se lipește pe frunze ca un ritual în care refuz să mă doară unde sunt liber de la început până în poveștile cele mai acute ale pielii înfipte în colțul beciului unde stăm ca producătorii de filme mute admirăm la nesfârșit în timp ce pleoapele lovesc rătăcirea când suntem delicați când porii se luptă cu atingerea vreau să fac dragoste cu Siberia și oamenii negri să își facă ritualul alături” Spune că în acest ultim pasaj Andra mizează mult pe „construcția unor sintagme neobișnuite, pe împreunări neașteptate de cuvinte care pot crea tensiune lirică”. Încheie prin a spune că dacă se continuă atât de mult cu prozaizarea poeziei, atunci nu va mai fi decât un singur pas ... cel al „renunțării la poezie”. După o scurtă pauză de relaxare a spiritelor, a trecut la microfon Ela Victoria Luca, pentru a citi o scurtă critică în numele scriitorului Vasile Munteanu care nu a putut fi prezent. Critica sa a fost una foarte atent creată, la obiect, axându-se foarte mult pe simbolistica poeziilor citite, pe legătura dintre conținut și cititor, pe mesajul textelor suținut de către figurile de stil, pe partea de sintaxă. De asemenea, scoate în evidență „biografismul exagerat de care abundă literatura”. I-a urmat scriitorul și criticul Felix Nicolau care a început prin a discuta despre poezia Andrei Rotaru conferindu-i imaginea de „mai puțin femeie și mai mult poetă” (în sensul tehnicii și al prelucrării textului). Spune că aceasta și-a stilizat tehnica față de volumul ei anterior. A observat la Andra niște strofe „superbe din punct de vedere tehnic și al conciziei”: „bărbat cu creneluri care mărunțește viața fără membrane bărbatul meu e copil. în uterul soare înflorim în menghină” - făcând trimitere astfel la „floare de menghină” a Svetlanei Cârstean de la Cartea Românească. De asemenea, textele dispun de niște imagini foarte prețioase: „avem vedere direct în ochiul celuilalt/ în insectarul morții” – „îmi port decadența ca pe o copertină”; de elemente sonore: „hârșâit” – „răpăit de lăcustă” – „corpuri sparte” și de asemenea o imagine destul de dificilă: „avem mirosul capcanelor/ în care intră himenoptere tinere”. Lui Felix Nicolau i-au plăcut foarte mult următoarele poezii ale Andrei: „RUE 302 avem timp de liniștire. îmi port decadența ca pe o copertină care alunecă peste liniile de tensiune în fiecare primăvară un răpăit de lăcustă ne ajută să ne regăsim tu care nu iei niciodată durerea nici nu mă poți face să rămân. corpul tău în savoarea cărnii mele. lasă-mă să nu văd. disperați în mers corpuri sparte al tău pe pauză un stres în care nu avem nimic de făcut suntem în fiecare bărbat avem iz. avem mirosul capcanelor în care intră himenoptere tinere” „Plug in nu aștept nimic lucrurile mi se dăruiesc în fiecare clipă în care vreau suntem isterici. tot ce ne rezistă e torsionarea spațiu pentru crize.” – dar și același fragment din ultima poezie a sa, după cum i-a plăcut și domnului Octavian Soviany. Este de acord că poezia Liviei Roșca se răcește, după cum menționa și domnul Soviany, dar chiar și așa îi place. Spune că la Livia „biografismul este un pretext pentru a face niște transfigurări sentimentale” – fiind vorba despre niște neîmpliniri sau crize care țin de sentiment. Fragmentul cu „motocicleta” este de părere că e unul foarte bine gândit, construit și, de asemenea, punctează un atu la distribuția filiformă a versurilor, care oferă o fluență aparte, rapidă. Despre Ioana Bogdan spune că își păstrează aceeași vaganță, remarcându-se încă odată umorul ce stă la baza textelor sale. Au urmat din nou autoarele pentru a-și susține ultima pledoarie în fața publicului, mulțumind totodată criticilor care au fost prezenți și care au scos în evidență părțile mai rele sau mai bune ale textelor. A mai urmat la microfon Gelu Vlasin, care și-a început critica prin a trage următoarea concluzie asupra textelor celor trei autoare: „fierbinte, rece și trist” fără a preciza ordinea în care se distribuie aceste trei caracteristici – sau ca și concluzie finală, înlocuind „Manierismul” (despre care unul dintre antecomentatorii săi oferea ca bază a întregii lecturi de la cenaclu) cu idee de „Manelism”. care de altfel a criticat într-un subiectivism destul de dur poezia Liviei Roșca, considerând poeziile autoarei foarte elaborat construite, ceea ce lui nu îi oferă credibilitate. Mai mult decât atât, Gelu Vlasin consideră că nu găsește nimic poetic în textele Liviei, ceea ce îi provoacă o indispoziție – mai ales caracterului redundant al scrierii. I-au plăcut în schimb poeziile Andrei Rotaru și Ioanei Bogdan. Încheie prin a spune că „cei care ratează poezia își încearcă șansa în proză”. A existat în public și o persoană mai puțin interesată de lecturile cenaclului și de latura critico-poetică, și mai mult măcinată de faptul că nu știe ce „meserie” au autoarele. Informațiile i-au fost desigur prezentate. Puteți descoperi mai jos o minicronică in imagini realizată pe baza instantaneelor înregistrate de fotograful Florin Petrea: Puteți descoperi toate pozele de la cenaclu, atât cele prezentate mai sus cât și câteva fotografii artistice realizate de un alt fotograf, Elis Ioan, urmărind acest link Următorul cenaclu se anunță cel puțin la fel de interesant: Cenaclul Deko din 16 Noiembrie Filmari Cenaclul de la Deko pe Youtube |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy