După ce s-a jucat cu eu-rile ei în Arlechini într-o pădure sălbatică (Vinea, 1995), pitindu-le și travestindu-le, Daniela Șontică se decide să se abandoneze cititorului. Titlul noului volum de versuri, Uitați-vă prin mine, Brumar, 2007, pune pe gânduri, însă. Nu e vorba nici de autoscopie, nici de etalarea sinelui. E mai mult vorba despre permeabilitate, despre o privire în rapidă trecere spre altceva. Și poeta se ține de titlu! Adică vorbește despre iubire, despre feminitate, despre frumusețile pe care le ratăm zi de zi, dar o face într-un limbaj nu de puține ori răcoros, înțesat de termeni exacți, de proveniență științifică. Poezia care împrumută titlul cărții este o ars poetica condensată: „Miroase a tămâie/de la celălalt capăt al oaselor.//Cohorte de microorganisme pe stetoscop,/în pliurile cortinei, pe sternul îmblânzit.//Bumerangul privirii tale se întoarce în carnea/nedormită de săptămâni,/se face una cu mine,/mă împart în cuburi,/uitați-vă prin mine, sunt mozaic transparent,/astăzi dau spectacolul caleidoscopic!//[...]//Noaptea ne reușesc toate minunile,/înviem morți pe săturate,/dar în zori se răzvrătesc, pleacă în alte religii”. Pudoarea, așadar, este când protejată cu ajutorul lexicului, când este confesată franc: „Cine renunță la sex este o primăvară”. Ajunge reflecția corporalului și histrionismul deghizării dorințelor refulate: „Ca să nu te uit îți voi decupa umbra”. Colecționară de umbre și invocând mereu un Peter Schlemil, gata să rnunțe la pata lăsată de corpul său pe obiecte, poeta încântă cu milă, delicat: „El nu mai rostește cuvinte decât/cu degetele pe tastatură,/ascultă-l cu milă,/arată-i câtă lumină a rămas afară,/trimite-i o supernovă de binecuvântări/și tradu în limba lumii lui virtuale/cuvântul iubire!” (Dicționar). Romantismul acesta trucat rămâne captivant atâta timp nu este revelat.

Ca să nu însiropeze, sofisticata Penelopă țese apocalipse electrice, în genul lui A. E. Baconsky: „păsări cu penajul strivit de așteptare,/iar în perimetrul A,/niște mașini/imposibil de controlat,/locuitorii s-au plictisit/cu identitatea la purtător,/s-au blazat înainte de a cunoaște/toate chinurile,/ei cunosc cu adevărat doar plăcerea,/sunt închiși în carcase sofisticate,/dau drumul la televizoare/și privesc o lume care nu-i privește,/au o bucurie indecisă,/fac lucrurile doar cu o repetiție prelungă,/ei cred că e ceva trecător,/însă plouă pe stâlpii/universului în expansiune” (Armaghedon).

Știința de a scrie poezie nu e la îndemâna oricui. Or, Daniela Șontică excelează la capitolul trucării sentimentelor, suferințelor și mâniilor. De aici țâșnește arta, adică deghizarea suferinței și a bucuriei în frumos. Indiferent dacă tratează despre „măduva îngerilor de rând” sau pretinde că „cine renunță la sex e o primăvară”, poezia aceasta își retează efuziunile la timp, face apel la neologisme și limbaje specializate. Așa se naște autenticitatea artistică, atât de diferită de cea umană. Setea de dragoste, credința și maternitatea latentă sunt traduse într-o scriitură rațională, comprimată și accelerată. Dacă am avea de-a face cu un autor rece la inimă, contextul liric ar deveni banal. Așa însă, e o delectare să simți cum pe sub gheața strofelor alunecă pești exotici, cu sânge cald, travestiți în piranha. Colții rămân valabili, doar că sunt de lapte.