Așa definește prozatorul Ioan Vișan trăirea noastră cenușie dinainte de 89 în romanul său de debut, „Cușca elastică”.

Ceea ce m-a atras de la început a fost tonul detașat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.

Faptele relatate sunt autobiografice în mare parte, realismul lor e infuzat uneori de emoții romantice, de trăiri poetice inteligent construite. Narațiunea la persoana I se compune simfonic, pe două voci, una aparținînd femeii, Ea, și cealaltă bărbatului, El, într-un timp discontinuu, subiectiv. Este o poveste de dragoste neîmplinită, începută forțat, cu un mariaj convențional. Femeia primește un nume abia pe la pagina 60, Adriana, element important în arhitectura romanului, prin care prozatorul amintește de absența identității într-un stat concentraționar, egalizarea din lumea comunistă. Autorul îi dă un nume abia în lumea de dincoace, postdecembristă, a romanului. Dincolo, era purtătoarea emblematicului eu care fuge de tirania timpului prezent, evadînd într-o trăire metafizică, ignorînd socialul: „să uit că stările lumii țin de stările mele, sau invers...să ignor cozile...și să nu citesc prima pagină a ziarelor.”

Bărbatul cu nume imperial, medic de profesie, ca și ea, îi propune să lase lumea cenușie a orașului și să-l urmeze la Pădurea.

El fiind „de pe acolo” obține repede repartiția, ea numai acceptînd o căsătorie de conveniență. Ajunși în localitatea cu nume simbolic (o „Citadela”, o lume originară, Edenul?), cei doi trebuie să locuiască sub același acoperiș, aflîndu-se permanent într-o situație chinuitoare, pîndindu-se, analizîndu-se. Alexandru o iubește la modul ideal, zidind-o în visul său, ca pe o zeitate.

Femeia refuză, (gestul e mitic!) acest joc în care se simte complexată, „Ba chiar încearcă să gîndească el pentru mine” (Ei reproduc la scară mică obiceiul regimului totalitar, acapararea celuilalt/celorlalți sub aceeași lozincă de viață, cu aceleași gînduri/clișee pentru folosul tuturor), preferîndu-l pe Z, un tip comun, cu care pleacă din Pădurea.


După două incidente care-i aduc oprobriul public, Alexandru se retrage, la rîndul său în orășelul T, lasă trecutul în urmă și, pentru a redeveni, se apucă de pictură. Participă la Revoluție, este bătut în cap de mineri în Piața Universității și, cîteva luni, în spital, refuză comunicarea.Vorbește doar în prezența Adrianei, care, plină de remușcări, îl caută, gîndindu-se la împăcare.
Reproșul ei tardiv amplifică mai mult distanța dintre ei: „N-ai crezut niciodată în fericire, ai căutat întotdeauna absolutul ei, nu te-ai coborît la ceea ce e omenește posibil.”

Sfîrșitul romanului e simbolic, fiecare se întoarce la Pădurea, „locul tuturor începuturilor, al tuturor sfîrșiturilor” pentru desăvîrșire în dragoste, sau în moarte. Pentru evadarea dintr-o „cușcă ai cărei pereți elastici îți dau impresia libertății unui pas în plus.” Pădurea e un spațiu unificator mitic, o matrice reunind (oare?) femeia, atrasă de începuturi și bărbatul aflat sub povara simbolică a sfîrșiturilor.
Singurul spațiu care-i unește este cel artistic, femeia intră îmblînzită în tablou, se lasă recreată: „Iau o pînză, mă concentrez și încerc s-o pictez pe Adriana. Încep să-i reconstitui articulațiile delicate ale piciorului, cu genunchiul dezvelit pe jumătate. Renunț și-ncep cu ochii mari, albaștri, priviri întinse, pierdute-n spațiu. O rază de lumină strecurată printre ramurile copacului trebuie să sporească strălucirea irișilor. Degetele mele construiesc o ființă. Iat-o, apare. O mînă i se odihnește în poală ; cealaltă, aruncată gingaș în pletele răvășite de aripa ușoară a vîntului, i se oprește la tîmplă, îi conferă un aer gînditor. În ochi i se zbat imagini confuze.”

Interesant e că vocile, aparținînd naratorului, poartă amprenta lui ideologică, sentimentală, se completează, dar și creează psihologii distincte în confesiunea, lirică uneori, a romanului.

Realitatea lumii comuniste e un zid translucid, care separă ființele și face imposibilă comunicarea dintre ele. Fiecare are o pătrățică, o cușcă a lui, de sticlă, elastică, apărînd în coșmarul comun, prin acoperișul căreia, însă, se văd stelele. Mișcarea se face pe verticală la personajul feminin, în sus, căutînd lumina și libertatea spiritului pur, iar la cel masculin în jos, în întuneric, în atîtea nopți fără cer, prin galerii, simulînd viața terorizată, de șoarece captiv.


Într-o astfel de lume, gîndul și sentimentul sunt interzise: „Sunt admonestat că nu încerc să renunț la orice gînd : Un sentiment nu se afișează ca o lozincă”. Adriana trăiește metafizic, Alexandru simte absurdul și tragismul existenței. Împreună construiesc cele două ipostaze ale omului, prizonier în realitate, liber doar în vis, în fața cerului înstelat, în artă, sau în moarte.


Cuvintele viciază, fiecare suspectează și e suspectat. După 89, Adriana constată retrospectiv: „îmi fuge gîndul la bucuriile firești pe care le-aș fi putut gusta cîndva aici, dacă aș fi reușit să trec peste acel amestec neînțeles de libertăți și conveniențe, așezat în fața ideilor mele particulare despre viață”. Dar legăturile nu mai pot fi refăcute într-o lume deja contaminată prin fiecare ins:

„ lumea din noi este de fapt haosul”. Zidul dintre oameni a dispărut, dar s-a înălțat în psihologia colectivă.

Transcendentul dispare, aglomerația, graba, senzația lipsei de oxigen înstrăinează, înaintarea se face pe orizontală nu către celălalt, ci către sinele ideal.


Oamenii sunt măști, sunt incompatibili, cu priviri reci, constatative, sau o gloată mînată doar de dorința tiranică: „trebuie să-ți faci loc prin aer cu coatele”
Sugestia prozatorului Ioan Vișan e necruțătoare, rinocerizarea s-a produs demult, știam, trăim într-o lume flagelată, „iar măștile au crescut organic pe chipuri”. Într-adevăr „ Dumnezeu însă prea mult s-a odihnit...și lumea fără el a ajuns o zdreanță”.

În romanul său de debut, Ioan Vișan este un creator de atmosferă, de viață reală, de psihologii diferite, se mută cu ușurință dintr-o perspectivă feminină în cea masculină fără să exagereze, fără să depășească măsurile, nuanțele, sinuozitățile memoriei fiecărui gen.

Mi se pare că meritul său deosebit este că a reușit să scrie un roman despre istoria recentă, despre revoluție și viața sub comunism și, de asemenea, despre dragoste fără patetism, fără cinism, fără nicio exagerare, doar cu tandrețea reptilină a lentilei.


Ioan Vișan, „Cușca elastică”, ediția a II-a, Editura „Junimea”, Iași, 2008



Articolul poate fi citit și în Revista Nouă, nr 12, 2008