G.A. Domnule academician Dan Berindei, după 1990 s-a pus problema rescrierii istoriei românilor. Adrian Cioroianu afirma la un moment dat că:„Într-un sistem politic bazat pe primatul autorității, procesul de rescriere a istoriei este, în mod firesc, deseori legat de mitul și de cultul Conducătorului. În cazul istoriei românești, această evoluție în tandem a politicii cu rescrierea istoriei poate fi, la rigoare, urmărită începând cu timpurile eroice ale dacilor și românilor (adică transcrierea lor modernă, în funcție de necesități politice) și până la prezentul comunist, observându-se modul în care cultura română a înregistrat / modificat / investit cu roluri precise anumite personaje istorice”. S-a mistificat într-atât istoria românilor încât este nevoie de o rescriere?


D.B. Rescrierea este o idee exagerată și trebuie să fim prudenți. Trebuie doar o revenire și nu o rescriere. Vă dau un exemplu concret. Ultima mea lucrare de plan, în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, a fost despre prima etapă a domniei regelui Carol I, până în 1877. Reluând-o în 1991, am făcut o singură completare, pe o pagină, în care am făcut o caracterizare umană a lui Carol I. În redactarea anterioară, îl prezentasem pe domnitor în baza Constituției, adică drepturile și îndatoririle. O treabă seacă, așa cum permiteau vremurile acelea.
Evident că au fost și unele exagerări și răstălmăciri monstruoase. Acestea au fost făcute de anumite persoane și nu de breasla istoricilor în ansamblu. După aprecierea mea, optzeci și cinci la sută din ce s-a scris este valabil. Că se punea la început sau la sfârșit un citat, nu era ceva semnificativ, atâta timp cât conținutul era bun. Profesorul Constantin C. Giurescu avea o metodă mult mai bună. El punea un motto al cărții, partinic, apoi scria așa cum scrisese el Istoria românilor în anii treizeci ai secolului trecut. Nu vei găsi la Giurescu nici pe Marx, nici pe Engels, nu mai vorbesc de contemporanii săi. La 22 decembrie 1989 am avut două sentimente minunate. Primul a fost că voi avea pașaportul în buzunar și că nu va mai fi o bătălie pentru fiecare călătorie, pentru că, după o ieșire în exteriorul țării, timp de doi ani nu mai primeai viză. Al doilea sentiment a fost acela că voi putea scrie fără să-mi bat capul cum trebuie să exprim adevărul în așa fel încât să fiu publicat. Acum sunt domenii asupra cărora se poate scrie cu deplină libertate de implicare în subiect. De aceea avem crezul că vom scrie o istorie mai completă, mai desăvârșită.
Însă, acum apar alte primejdii, mai ales dinspre această continuă politizare istorică care nu există în alte părți. Ultima oară când am fost la Paris, am găsit într-o librărie cinci lucrări despre mareșalul Philippe Petan, niște lucrări absolut normale, care prezentau detașat, biografia, plusurile și minusurile acestuia, într-un mod în care ar trebui și noi să ajungem să scriem această istorie. Nu o istorie de invective, ci o istorie de analiză, obiectivă și echilibrată.

G.A. Aveți aceeași părere și despre manualele alternative de istorie?

D.B. Și eu am avut în anii de școală manuale de istorie alternative. Era un manual al lui Giurescu, un manual al lui Oțetea, unul al lui Panaitescu, altul al lui Iorga, era și cel al lui Pamfil Georgian, pe care eu îl preferam pentru că avea niște scheme interesante și sugestive. Însă, toate aceste manuale aveau un numitor comun atunci când se prezentau persoane și fapte istorice.
Spre exemplu, în toate manualele, Ștefan cel Mare era prezentat ca un mare domnitor, prezentându-se războaiele sale, construcțiile realizate în anii de domnie, cu copiii și căsătoriile sale, povestite ca un fapt omenesc, și nu așa cum a apărut de curând într-un manual. Era o prezentare obiectivă, fără exagerări, pentru că nu era singurul din istoria omenirii care s-a însurat de mai multe ori sau care a avut copii din afara căsătoriei.
Dacă aceste manuale respectă niște linii de forță comune, atunci modul de exprimare și prezentare poate fi diferit, pentru că în ansamblu vor fi unitare. Spre exemplu, dacă eu îl citeam pe Oțetea și pe Giurescu, chiar dacă ei erau precum câinele și pisica în relațiile lor personale, nu-mi zăpăcea mintea, punându-mă în postura de a nu ști cui să dau dreptate. Ei spuneau același lucru, dar cu alte cuvinte, fiecare dând detalii pe care celălalt nu le dădea, dar fără ca ele să se bată cap în cap.
Acest sistem de alternanță, apărut cu zece ani în urmă, în loc să ducă la construcție a dus la și mai mari confuzii, datorită unor elemente de exces, care în timp au fost eliminate. Programa școlară este cea care a generat această situație, pentru că nu a fost destul de fermă, pregătind zăpăcirea capului elevului, care în loc să rămână, după învățământul istoric, cu o schemă clară a evoluției poporului său, rămâne cu niște lucruri nu tocmai certe pentru el. Ca să dau un exemplu plastic, este ca și cum ar face istoria etajului opt, fără să fi vizitat anterior celelalte șapte etaje.

G. A. Revenind la prima întrebare, totuși, cu fiecare zi baza documentară crește, și atunci, istoria nu suferă modificări ?

D.B. Evident că baza de informare crește, putând duce la modificări. Sigur, câte capete atâtea păreri, pentru că fiecare poate prezenta informația după propria părere. Totul este ca abordarea acesteia să fie tratată onest, să nu se îndepărteze de informație, fără a o parazita cu informații false și să nu ignore lucruri care nu convin tezei lui.

G.A. Scrierea istoriei recente este o mare provocare pentru istorici. Poate fi scrisă cu acuratețe în condiții de „continuă politizare istorică”, cum spuneți dumneavoastră?

D.B. Scrierea istoriei recente este necesară, dar și primejdioasă. Istoria dinainte implică niște pasiuni politice, cu atât mai mult cea recentă. Ele trebuie să rămână ca izvoare pentru cercetători, pentru că în lucrările scrise acum apar aceste pasiuni politice. Când eram student, unul dintre învățămintele transmise de profesori, era că istorie începe cam la cincizeci de ani după ce faptele s-au terminat. De aceea o anumită prudență este necesară. Principala preocupare trebuie să fie conservarea izvoarelor istoriei recente. Spun aceasta venind cu un exemplu: Ce bine ar fi dacă am avea filmul încoronării lui Napoleon? Ar fi ceva magnific. Atunci nu exista televiziune, dar astăzi există. Mai există presa scrisă, audio și virtuală. Nu poți vorbi de bine chiar toată presa, dar oricum, avem o bogăție uriașă de informație, care trebuie în primul rând conservată. Însă, mă îndoiesc că se conservă. Chiar și jurnalele de actualități ar fi prețios să le avem pe toate. Dar nu le avem în această proporție. Și atunci, istoria recentă va fi handicapată mereu din cauza acestor lipsuri.

G. A. Ce vă leagă de Teleorman, de Roșiorii de Vede, orașul unde derulăm dialogul nostru?

D. B. De această zonă sunt legat prin intermediul familie mele care, la mijlocul veacului al XVIII-lea, a venit aici printr-o moștenire, ei venind de dincolo de Olt. Prin căsătoria Irinei Berindei cu boierul Merișanu, unul din marii boieri ai lui Brâncoveanu. Irina, care se stabilise la Merișani, a suferit o cumplită tragedie. I-a murit bărbatul și toți cei cinci copii. Ca urmare, și-a chemat un frate, pe Radu, care s-a stabilit aici, dându-i o parte din avere, iar din el se trage ramura familiei mele. Cealaltă parte de avere a dat-o Mitropoliei, aici existând și un schit. Și am simțit această apartenență la acest spațiu permanent. Altfel, eu sunt un Berindei dublu, mama și tata fiind veri de-al doilea, străbunicii mei fiind frați, amândoi născuți aici, la Roșiorii de Vede. Să știți că în Teleorman nu mai venisem din 1947, dar m-au relegat aceste distincții de cetățean de onoare oferite de Roșiorii de Vede și Alexandria. După cum știți moștenirea mea de aici am donat-o Academiei Române, astfel că va exista un mic domeniu în Teleorman care va aminti despre familia Berindei.