Din capul locului, trebuie punctate o serie de similitudini între ultimele două cărți ieșite pe piață sub semnătura lui Radu Paraschivescu. În primul rând, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, ambele sunt best-selleruri - „Ghidul nesimțitului”, ajuns la a șaptea tranșă de tiraj, cu 20.000 de exemplare vândute și colecția de perle românești cuprinse „Fie-ne tranziția ușoară”, din care s-au vândut 5.000 de exemplare într-un timp record de doar trei săptămâni. Apoi, ambele vorbesc, în limbaje diferite, e drept, despre eterna și fascinanta noastră tranziție și, nu în ultimul rând, sunt cărți la lectura cărora râzi din toată inima, ori măcar zâmbești. Însă, odată veselia trecută, rămâi pe gânduri. Dacă autorul ar fi pus un indice de nume la final – ceea ce i-ar fi dat un nefiresc aer academic – am descoperi aici un mic who’s who al României ultimilor 16 ani: de la politicieni și demnitari, până la vedetele muzicii ușoare sau populare (în treacăt fie spus, merită aici citită opinia lui Ion Dolănescu despre globalizare), de la entertainerii divertismentului autohton și până la noii latifundiari – iar aici partea leului este luată de personajul caracterizat atât de bine drept „triplu C”: chimir-cruce-celular. Îl veți descoperi, cu siguranță. Este un mare român, pentru că dăm mereu peste el atunci când pornim televizorul, dar și când deschidem paginile prezentului volum.
Nu lipsesc nici cei trei întâi-stătători ai nației, Iliescu, Constantinescu și Băsescu, președinții care contribuie, de la înălțimea rangului lor, la hazul acestei cărți. De la „măi animalule”, care a făcut istorie, până la ziceri mai recente, cum ar urarea lui Băsescu: „vă udrez tuturor, sănătate, fericire și prosperitate”. Și cum am putea noi să judecăm un exercițiu de o așa dezarmantă sinceritate? Tot la categoria „adevăr” se află și zicerea lui Anghel Stanciu: „Corneliu Vadim Tudor vrea să ducă partidul spre grupări gen Jirinovski sau Heidegger” (cu referire, probabil, la austriacul de extremă dreaptă Jorg Haider). Cât adevăr grăiește involuntar aici Anghel Stanciu, căci Corneliu Vadim Tudor pendulează, derutant, între un extremism gen Jjirinovski și latura, să-i zicem „heideggeriană” a personalității sale, adică o paradă de cultură pe care o etalează în special la posturi ce fac rating la ore târzii din noapte.
Lecturând volumul lui Radu Paraschivescu, am avut pe alocuri senzația că am greșit cartea. Unele cugetări au un ton așa sobru, sunt atât de solemne încât la o lectură grăbită chiar reușesc să păcălească: „eu prin presupuneri deduc” – spune pătruns de importanță Gheorghe Ștefan, slobozind cu lejeritate o „clonă” de aforism, un aforism „virusat”, dacă vreți.
În culegerea de perle a lui Radu, prostia solemnă alternează cu cea agresivă. Este de remarcat și dozarea poantelor, cu suișuri, coborâșuri, și alternarea autorilor, căci ce farmec ar mai fi avut cartea dacă ar fi cuprins un capitol intitulat „Gigi Becali”?
Autorul semnalează într-o prefață deloc veselă aberațiile lexicale și – citez – abuzul de fandoseli englezești și de barbarisme strepezitoare – a șerui, a cheșui, a downloada, a focusa etc. și vine Mihai Stoica și-l completează genial: „dacă fotbalul în sală se numește futsal, mă întreb cum ar trebui să-i spunem fotbalului care se joacă în curte?” (!!!)
Apropo de nume aberante, este semnalat în prefață celebrul măritiș al tinerei Mercedesa. Mă gândeam – interesant, înainte de a fi nume de mașină, Mercedes a fost nume de fată. În spaniolă, mercedes însemnă „grație”. Mercedes a fost fiica primului dealer de automobile din lume, un anume Emil Jelinek, prosper om de afaceri austriac, care, pentru a vinde mai bine mașinile Benz aristocraților, a propus un nume mai sonor: Mercedes Benz. Iar acum vine mama Mercedesei și umanizează din nou marca de automobil. Dar ce ne facem cu nume precum Expertiza, Arierata sau Emergența, se întreabă în prefață Radu Paraschivescu.
De un haz nebun este și capitolul dedicat textelor de muzică ușoară. Am fost fascinat de „versuri” precum: „Ești urâtă, ești după bani/ pentru doi galbeni te dai la romulani/ esti urâtă, treci la plimbare/ Mai bine ti-ai da jos blana de pe picioare/ esti urâtă de tot poporul/ peste cinci ani îți va curge siliconul”. Dincolo de subtilitatea licenței poetice și a ultimului vers, cu rimă albă, remarcăm ura viscerală față de romulani pe care o emană acest text. Deducem astfel că autorul nu putea fi decât din rasa adversă, adică un… klingonian. Este, desigur, klingonianul ce zace în fiecare textier ce lucrează pentru trupele autohtone.
În încheiere, mărturisesc sincer că mi-a plăcut foaia albă de la sfârșitul cății, capitolul „Note”. Este dovada că autorul este pe deplin conștient de imperfecțiunea operei adunate până acum . Oprea este imperfectă pentru că, mereu și mereu, se vor adăuga noi astfel de perle ce vor întregi „superbul” colier al existenței noastre de zi cu zi. Așa că m-am grăbit să adaug deja, în capul paginii: „Să mai pună mâna și băieții ăia deștepți din ministere, să se pună dracului pe muncă, să mai citească niște almanahe” Semnat: Marian Vanghelie, primarele „care este”.
Mulțumim, Radu Paraschivescu, și te așteptăm cu ediția a doua!

Cristian N. Ghinea

Cuvânt la lansarea de carte din 30 noiembrie 2006