Asemănător, ca efect asupra cititorului, cu „Figurile de stil” ale Ilenei Roman, volumul „Ușă de biserică” (Editura Junimea, Iași, 2005) semnat de Conița Lena (pseudonim amuzant și sugestiv pentru ceea ce înțelege autoarea să facă din poezie) pare o colecție de cântece de mahala trecute prin mai multe filtre: frații Văcărești-Anton Pann-Arghezi-Barbu-M.R. Paraschivescu. Ritmul blajin și sinuos al doinei populare se îneacă uneori în aleanul de periferie al cântecului țigănesc, blestemul se metamorfozează când te aștepți mai puțin în parodie, iar inventivitatea ludică se asociază aproape incredibil cu un rafinament ce trădează, deopotrivă, talent și cultură: „Floarea din muierea mea / se făcea se desfăcea / se-ntomna ce se-ntomna / se-ngălba ce se-ngălba / vântu’ poala-i întreba / frigul carnea-i usuca / și-n amieze unsuroase / rugam oase lenevoase / să mai prindă-un soare pal / trupului precum un voal / muieriu / și violiu / carnaliu / și viermuliu / și floriu / și adormiu” („Fluture”). Construcțiile de tip oximoronic revin obsesiv, sugerând nu atât tensiune lirică, ci, mai curând, o plăcere a jocului verbal pur, din sunete și din cadențarea fără cusur obținându-se o semnificație globală, cumva ca în descântecele străvechi: luați separat, termenii nu mai semnifică nimic, dar, luați împreună, creează acea impresie de ritual magic menită să îndepărteze forțele malefice: „Aferim de aferim / dintr-o rană-mi curge vin / mi-a-nflorit un liliac / peste somnul din hamac / îmbătat de-un vierme drac / Ce să fac să-mi mai mângâi / doar femeia din călcâi / adormită-ntr-un gutui. / Ce să fac să-mi desferic / tot oftatul din buric / și farmecul din pântic / Că mă duc cum sângele / din cărnile albele / când îngheață babele” („Rană”). Că e joc gratuit, de dragul jocului, stă scris în „Inimă”: „Fac un hap / din vers pervers / fără nici un interes / pentru banul de hârtie - / decât verbul pandalie”. Inocent și dezmățat deopotrivă, eul liric pare a fi trecut prin tratamentul de dezinhibare emilbrumarian, așa că sloboade fără jenă vers după vers „orgasmic” și coroziv: „să mă uit pe ferestruță / cum se mângâie o puță / și să vin apoi cuminte / precum cele curve sfinte / să vă spui ce mai adie / peste-un sfârc de poezie / pe la faluși, prin orgasme / prin literaturi fantasme” („Caleașca”). Chiloții pe care câteva poete contemporane, din dragoste pentru „autenticitate” și moarte de grija eului banal, „și-i schimbă o dată la trei-patru zile / și nici atunci nu se îndură” [a fost un citat din memorie] apar și la Conița Lena, dar într-un context care schimbă vulgaritatea în poezie și nu invers: „Azi îmi pun chiloții roz / și mă dau cu chinoroz / țâțele printre dantele / mi se spânzură-n bretele / sparg oglinda rușinată - / oi fi fost vreodată fată? / Mă trudesc / mă-nsubțiresc, / siluind întineresc. / Azi imi pun chiloții crem / geaba gem, geaba mă screm / într-o carne camuflată / nu mai e ce-a fost odată, / silicon și fast regesc / doar așa ca s-o belesc? / Mă afundu în rogoz / neam fără chiloți și roz / și simt broasca și simt țâța / cum se gherăie cu mâța / și încet mă amintesc / într-o genă de belle-esc” („Chinoros”).
Din câteva cuvinte... potrivite, Conița Lena creează atmosferă; „Bordelul” amintește de Craii de Curtea Veche, de lâncezeala coruptă și rafinată a unei lumi în declin: „Sunt Duda / ruda / truda / zeeștii rodii. / Coroana de dodii / bufonă / de donnă / mobile futile [...] / racul doar el / în el / manâncă dude / surde și nude / ca-ntr-un bordel”.
Conița Lena nu-și glorifică trupul (nici sufletul!), nu-l crede „ușă de biserică” și nu-l siluiește cucernic în genuflexiuni prin fața sfintelor altare. Dimpotrivă, pare să se bucure de vitalitatea lui, de faptul că e un întreg numai cu sufletul și că numai împreună cu acesta poate atinge starea de jubilație dionisiacă (sau de extaz paradisiac, la acest capitol lucrurile sunt neclare și nu se poate ști dacă adorația merge spre Dumnezeu ori spre zeitățile precreștine): „Ușă de biserică / trupul meu desferică / înger dulce pământean / pe altar de sânzian / odihnesc în vin fierbinți / rugăciuni din alte minți / spovedite-n ceas de taină / numai nopții fără haină / spovedanie de sfântă / acatist ce nu cuvântă / ușă de biserică / trupul meu desferică” („Ușa”). Deși nu s-ar putea spune că poeta este cutreierată de fior mistic, există în volum cadențări de psalm de o mare subtilitate și armonie, cuvintele având greutate și parfum de miere și ambrozie: „Sfintește-mă Doamne și strălucește / inimă în osul de pește / spală cu apă de vărsător / trupul luminii după omor / unge-mi cu miere de stup / carnea mea în rugă s-o rup / pâine în noua firimitură / satură-se floarea din gură, / Străluce-mă Doamne mă tot străluce / ca fierul în lemnul de cruce / să-mi fie de sete, să-mi fie de foame / străluce, străluce, străluce-mă Doamne!” („Străluce”).
Conița Lena este o poetă care debutează târziu în volum (mulțumim, Marian Drăghici!), care are un curaj nebun și vocația de sinucigaș a poeților autentici: în plină epocă a eroziunii speciilor literare și a transformării lor într-un conglomerat din care fiecare alege, ca dintr-un morman de cârpe second hand, ceea ce aduce cât de cât cu moda de-acum trei-cinci-zece ani din Occident, ea scrie în vers clasic. Culmea este că scrie și bine, și nici nu merge pe căi bătătorite.