agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-01-16 | [This text should be read in romana] |
Motto :
Ce s-au ales din două vieți? O mână de cuvinte, Căror abia le-ar da un preț Aducerile-aminte... Trăim un timp irepetabil, trecător prin această viață, stăpânită de marile umbre ce au dat strălucire Iașului. "Ca ieșean, născut și crescut aici, mi-am iubit, poate mai mult decât alții, orașul și am citit, și am cules tot ce mi se părea a avea atingere cu ceea ce a fost sau ceea ce mai este fosta capitală a Moldovei." Ne întrebăm astăzi: Ce ar fi fost sau ar fi Iașul fără Eminescu? Sunt întrebări care nu așteaptă răspuns. Ei Iașul e un loc sfânt, un loc unde vii ca un pelerin. Cu ce vii? Cu ce ai! Și dacă n-ai altceva de dat, vii cu sufletul în mână. Dacă ajungi aici, unde poți poposi? Dacă treci pragul Iașului te simți ca o verigă din lanțul de verigi care reprezintă istoria omului celui bun din tine... poți poposi oriunde! Universul ieșean își etalează frumusețea sub razele plăpânde ale soarelui de ianuarie... Dacă parcurgi drumul pe urmele lui Eminescu, natura parcă își schimbă straiele, iarna geroasă se topește în primăvară, primăvara în vară,... iar toamna trece din nou în iarnă... scene pe care nu le poți vedea decât cu ochii minții. Și pentru a intra în atmosfera celor ce vreau să vă spun vă invit să urcăm împreună dealul Copoului, ca acolo pe-o bancă sub un tei bătrân de poveste, îmbătați de florile cristaline de gheață să ascultăm șoptele frunzelor deja căzute despre o dragoste nemuritoare – Veronica și Eminescu. Mă întreb oare ce-a îndemnat-o pe Veronica să se apropie de Eminescu: dorința de aventură, interese materiale, gloria sau vanitatea ascunsa de a deveni muza și confidenta unui poet pe care-l bănuia mare? Aceeași întrebare poate fi adresată și în privința lui Eminescu, de ce i-a acordat prietenie Veronicăi și nu altei femei? Aceste răspunsuri le găsim nu departe de noi, ci undeva, așternute sub praful vremurilor... "dulcea mea amică, nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuțile sufletești, nici grațiile fizice nu au fost cauza acelei simțiri care a aruncat o umbră adâncă asupra vieții mele. Eu nu cutez să-i dau nume și nu i-am dat nicicând". El a iubit-o pe Veronica fiindca nu i-au trebuit mai multe viori pentru a crea o melodie nemuritoare. Veronica este prima femeie și singura care l-a iubit pe Eminescu, sesizând înaintea altora profunzimea geniului său. E cea care și-a înfrumusețat nopțile cu vibrații tainice ale cuvintelor, încercând să le adauge noi frumuseți... "Eminescu al meu, singurul și unicul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele... dacă între mine și tine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare." Apropierea dintre Eminescu și Veronica o mărturisește chiar poetul: "Două inimi a mea urâtă și a ta albă și subțire... s-au strâns într-o strofă de zece degete." Cum putea oare Eminescu să nu iubească o femeie... " plină de viață, plină de farmec, dansa perfect și avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calități superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei." Uvertura dragostei începută în timpul petrecut la Viena de cei doi a fost pură și neîntinată, abia dupa moartea lui Ștefan Micle, Eminescu îi scrie pe nume marturisând că "e întâia oară că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici nu poți ști cît te-am iubit, cât te iubesc. Tu nu m-ai făcut fericit, și poate nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit, încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei... Am înțeles că un om poate avea totul - neavând nimic, și nimic având totul." Veronica Micle l-a iubit pe Eminescu cu o iubire febrilă, completă și nimicitoare, așa cum rar se vede pe pământ, sentimentele nu sunt ascunse, se manifestă scriindu-i tot ce ființa sa simțea "... de ce mă lași să cerșitoresc în așa mod ființa ta? - cînd fără multă cheltuială tu poți veni..." În momente de neliniște, când între ei au intervenit suspiciuni, Veronica a știut exact să măsoare dimensiunea iubirii pe care i-o purta poetului... "Tu știu că ești supărat pe mine, dar mai știu și alta... îndată ce vei citi scrisoarea mea... voi fi iertată de tine măcar mai târziu". Nici Eminescu nu se dezice sentimentelor pe care le poartă "...atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndraznit a te iubi, să ierți că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care... trebuia să fie veselă și luminoasă... mi-ai dăruit o rază de fericire ce n-o merit... Eu din partea-mi te asigur de un lucru, eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a început și s-a încheiat, și dacă nu trăiesc pentru a gândi la tine, nu am la ce trăi... Nu voi iubi niciodată o altă femee și tu rămâi în mintea și în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieții mele, singura mea aspirație, și viața cu tine, singura mea speranță... Te sărut dulce, femeea mea iubită și dragă, și dacă, după toate cele zise, tot poți să mă mai iubești, iubește-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te voi uita sau voi înceta a te iubi." Lacrimi de sânge s-au prelins pe frunțile lor sfidând nimbul nemuririi atunci cand poetul în suferință fiind îi scria: "Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere că să vii să mă vezi unde sunt bolnav, și din minut în minut îmi aștept sfârșitul"... , iar Veronica poartă în ea chipul neîntinat al poetului: "Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta, / Încetul la o parte șuvițele le-aș da, / Senină să rămâie, curată ca un crin, / icoana de iubire, la care să mă-nchin." Născuti în același an, 1850, au părăsit lumea tot în același an, 1889. Chiar și timpul i-a unit în veșnicie. Două ființe formând un singur simbol. Poate nu întâmplătoare erau cuvintele lui Eminescu pentru Veronica: "de acuma m-am învățat minte și nici nu mai trăiesc nici nu mai mor fără tine", o dragoste dincolo de legile pământene. Pe Veronica n-o poți privi decât așa cum privim o noapte înstelată (dar câți dintre noi știm să privim o noapte înstelatâ?) ... o dulce umbră , trecătoare prin viața unui mare poet , înseninându-i amărâtele zile , a păstrat parcă o blândă aureolă a prieteniei și jertfei, iar cele două destine s-au împletit și s-au întâlnit undeva dincolo de coloana infinitului... Trecand odata pe drumul nemuririi mi-am îndreptat pașii spre "Mormântul genialului și nefericitului Eminescu", care a avut o soartă mai bună decât a poetului. Mâini pioase îl îngrijesc; necunoscute îi aduc flori; odată am găsit buchete de viorele, presărate așa, pe țărână, încât să alcătuiască cuvântul: V E R O N I C A". |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy