Se scriu pe site încercări de poezie cu formă fixă de origine orientală. Lumea se împarte între entuziaști și pesimiști în ceea ce privește posibilitatea de a scrie un haiku autentic. Unii cred că spiritul occidental e atât de diferit de cel oriental, încât ne e răpită șansa de a avea acces la esența haiku.

Nimic mai greșit. Această stare nu ține de diferențele de culoare, religie sau educație, ci de cât de agreabili suntem cu noi înșine în clipele de mare deschidere interioară.

A scrie un haiku echivalează cu o mângâiere pe chipul plin de metamorfoze al naturii, anotimpurilor și peisajelor. E un fel de reîntoarcere la originea uimirii. Singurul lucru care ne costă în a-l aborda începe cu eliminarea barierelor mentale. Restul urmează de la sine, mai ales pentru căutătorul adevărat.

Să urmărim care ar fi liniile de forță și regulile estetice ale haiku-ului, așa cum se desprind ele din teoretizarea Asociației Nipone de Haiku.

1. Un haiku este un poem de mici dimensiuni creat între limitele unor reguli speciale. În afara acestor reguli și limite, creația își pierde calitatea de haiku.

2. Tematica unui haiku: meditația asupra naturii.

3. Este un poem în forma fixă, trei versuri fără ritm, cu măsura de 5-7-5 silabe.

4. Un haiku în forma liberă poate avea între 17 și 19 silabe. Măsura fixă a celor trei versuri nu se respectă.

5. Un haiku în forma fixă/liberă poate avea aspectul unei terține sau a unui poem într-un vers.

6. Referința sezonală (kigo): un cuvânt care sugerează un anotimp (fenomene cerești, fenomene terestre, evenimente/sărbători, animale, plante, acțiuni umane specifice primăverii, verii, toamnei, iernii) sau Anul Nou.

7. Folosirea unei pauze/cezuri (Kireji) după primul sau al doilea vers. Are valoarea unei pauze de sens, contribuind la accentuarea sugestiei, elementul esențial al unui haiku. Se notează prin liniuță (-).

8. Structura interioară în trei trepte; referire la ceva (Ce?) în timp (Când?) și în spațiu (Unde?). Ecuația se poate simplifica la Ce/Cand? sau Ce/Unde?.

9. Categoriile estetice:
Aware (stare emoțională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumusețe armonioasă)
Fueki (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a artei, a naturii)
Ryuko (efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii)
Mei (frumusețe a naturii, a inteligenței umane)
Mono No Aware (patos al lucrurilor)
Mushin (negativitate, lipsa de spirit, cu conotații din filozofia Zen, de nimicnicie)
Sabi (tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător)
Wabi (frumusețe austeră, melancolie, dezolare)
Yugen (misterul singurătății, al însingurării)
Karumi (simplitate adâncă a formei literare, eleganță, naturalețe)

10. Figuri de stil: elipsa, paradoxul, simbolul, aliterația, sau procedee precum konkkadori (variația aluzivă).

11. Nu se folosesc figurile de stil specifice artelor poetice occidentale (comparația, metafora, repetiția). Nu se folosește rima.

12. Se folosesc cât mai puține verbe și numai la timpul prezent sau gerunziu.

13. Se evită referirile personale. Un haiku nu este un poem de dragoste.

14. Un haiku se scrie în mijlocul naturii, într-un moment de iluminare, de surpriză, de inspirație.

15. Poem alcătuit din doua fragmente, ajutându-se mai mult de sugestie decât de cuvinte, un haiku surprinde fragilitatea unei clipe în antiteză cu eternitatea (ryuko/fueki).

16. Un haiku este o poezie a simțurilor, care surprind în mod misterios realitatea, nicidecum a limbajului.

17. Într-un haiku nu se pun întrebări despre trecut si viitor, ci se sondează adâncimea infinită a clipei prezente, efemere, trecătoare. Dincolo de aparențe, în ciuda limbajului aparent simplu (karumi), un haiku este o poezie vitală, o meditație asupra sorții omului în universul mic și mare, alături de celelalte viețuitoare, plante, în mijlocul fenomenelor.

Haiku-ul nu constată, nu definește, el se manifestă simultan cu fenomenul care l-a iscat, îi conservă esența și forța ascunsă care l-a generat.