Într-o zi sumbră de septembrie a anului 2004, se stinge din viață, la numai 49 de ani, poetul și publicistul Ion Chichere. În presă semnează și sub pseudonimele Ion Chirescu, Sorin Roianu, Teo Arnăutu.
S-a născut în satul Fizeș, comuna Berzovia (Caraș-Severin). Este fiul lui Aurel și al Elenei Chichere (n. Beșir), membră a AFDPR, fostă deportată în Bărăgan. A absolvit liceul teoretic din Gătaia (1973) și a urmat un curs postliceal de telecomunicații (Caransebeș, 1976). Debutează publicistic în 1971 cu poezie in revista “Orizont”, iar debutul editorial are loc în volumul colectiv “Argonauții” (Ed. Facla, 1986). Colaborează la revistele: “Apostrof”, “Arca”, “Calende”, “Contemporanul”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Dacia literară”, “Literatorul”, “Steaua”, “Tribuna”, “Vatra”, “Timpul”, “România literară” etc.
Din cele 18 volume de versuri publicate menționăm: “Șansa hârtiei” (Ed. “Semenicul”, Reșița, 1993), “ “Aprilie negru” (Ed. “Hestia”, Timișoara, 1994), “Viziuni” (Ed. “Amarcord”, Timișoara, 1996), “Abisaliile” (Ed. “Marineasa”, Timișoara, 1997), “Cartea de beton” (Ed. “Augusta”, Timișoara, 1999), “Orchestra neagră” (Ed. “Vinea”, București, 2001), “Puterea iluziei” (Ed. “Mirton”, Timișoara, 2004). Ultimul volum de poezie este “Transatlanticul și păpădia” (Ed. “Marineasa”, Timișoara, 2004).
Poezia lui Chichere de până la 1990 este exprimarea plină de talent și de erorile aferente acesteia, a unei melancolii sub presiunea totalitarismului. Un puternic sentiment de neaderență și împotrivire în același timp face din acest Bacovia un sceptic, mai apropiat de proximitatea catastrofei decât de vis. Criticul Cornel Ungureanu specifică în “Orizont”, nr. 4, din 18 aprilie 1995: “Moștenirea Nichita Stănescu, departe de a fi împovărătoare, iluminează mișcările regal-sacerdotale ale boemului de odinioară. Iluminările lui Chichere țin de ceremonial poetic bine însușit”. Mai toți criticii literari au remarcat implicarea boemă în realitate, aidoma unui pictor naiv, candorii și ludicului asociindu-se nu o dată tragismul revelării eschatologicului. Pentru Ion Chichere exercițiul poetic este un lucru serios, care are acces la poezie ca un ermetism supravegheat coroborat cu o imaginație nestrunită. Poetul și Materia devin Spirit, fapt exprimat în versurile: “în locul degetelor am litere/ în loc de miros un cuvânt/ și în loc de piept o vocală/ ca un iepure într-o chilie de sfânt”. Tema morții este asociată cu motivul înstrăinării, pe un straniu amestec de imagini mistico-creștine și reprezentări ale absurdului cotidian. De exemplu, în poezia “Totuși” poetul își strigă durerea astfel: Totuși Dumnezeu încape în om/ doar mâinile îi rămn afară/ ca doi tâlhari, în stânga și-n dreapta/ fiului care învață să moară”. De Nichita Stănescu îl apropie acest suprarealism mistic și obsesia rimelor “îngropate”. În poeziile sale cântă simultan privighetoarea și cucuveaua. Auster precum un pustnic, Chichere pășește cu inima în palme și legat la ochi, care unește viața de moarte, ca în versurile: “Cu venele tăiate/ voi aplauda singur/ într-o oglindă neagră”. Aura de apocalipsă a lumii românilor e redată în nuanțe reci, grave, sunetele sale orfice vibrează discret. Chichere, poetul neobișnuit, înnoiește și e gustat mai mult de poeți decât de critici…
Poetul Chicere nu a murit. De fapt, e viu, așa cum însuși poetul exprimă în poezia intitulată “Crucea drumului” (1994): Vine noaptea fără ferestre/ vine ziua fără uși/ cel trist în tristețe se-mbracă/ și din tristețe își face culcus. / îndragostitul își pierde umbra/în crucea drumului pustiu/cel mort nu mai e sigur/că peste el calcă cel viu”. Și totuși, un cancer de ficat îl răpune la o vârstă când începuse sa fie prolific…