Există atâtea moduri de a te transpune în alte lumi, în alte Universuri... unii înnebunesc sub diferite motive... unii trăiesc deja în lumea lor perfectă în care pot zice și pot face orice, nu contează dacă îi rănesc pe alții. Unii se îmbată sau stau cu o țigară în gură... poate așa îi mai bagă lumea în seamă, chiar dacă le zice pe la spate un surd „ce penibil”... vorbeam de oamenii nebuni, da, trist și adevărat... de fapt, tot ce e adevărat e trist, căci suntem conduși de dorință de ajunge cât mai sus, chiar dacă suntem jos și ne imaginăm vârful atât de mult încât ne aflăm deja acolo. Universuri paralele trăiesc alături de noi, o lume egală. Vedem cerul cu diferite forme, deși el, săracul are aceeași formă: drept și albastru (asta pentru cei care trăiesc în realitate și nu au timp să privească în adâncul unor lucruri). Tânjim după un timp sacru, un timp ce ne poate lăsa în lumea noastră. Atât de întrebătoare această existență, încât dorința de a o cunoaște scade pe zi ce trece... când asta ar trebui să fie adevărata noastră preocupare, nu cum să fim primii sau să fim mai buni! Mi-e milă câteodată de cei care cred că pot face orice și cad în propria greșeală... nu aș vrea să fiu în locul lor. E atât de ușor să judeci după aparențe, să pui o etichetă unei figuri! Dar asta e lumea... oare asta e ceea ce trebuie să descopăr? Și mă retrag încet, cu o lacrimă în Universul meu, departe de răutăți și caut explicații la lumea de care știu eu că are nevoie de explicații. Mă retrag în timpul meu absurd, cum ar zice unii, dar cred că am trăit destule pentru a mai suferi atât de mult... nu mă înțelegeți greșit! Iubirea e de vină, prefer să mă pregătesc pentru a intra în acel timp sacru, acel timp care mi-a păstrat sentimentele atât de pure... vreau să trăiesc visul, să trăiesc ce n-am trăit până acum, iar apoi să mor.