Nu garantez că cele trei păreri de mai jos trebuie luate drept rețete ale fericirii – poate că fericirea autentică s-ar rușina chiar și la gîndul că îndrăznim să-i prescriem rețete. Sînt convins însă că există și o etică a celor ce caută fericirea. A celor însuflețiți de ideea că numai cei ce și-au desăvîrșit gustul vieții sînt destul de îndrăzneți să pună cu fermitate și cu înverșunată neresemnare miza pe fericire. Pentru ei, ele vor rămîne – bănuiesc – repere și îndemnuri certe pe calea deja aleasă. Ingrediente fără de care fericirea riscă să se macdonaldizeze in viitura hedonismului consumist. Iată-le:

“Fericirea e și ea o îndelungată răbdare.”

“A fi bogat înseamnă a avea timp pentru fericire atunci cînd ești vrednic de ea.”

“Pentru un om nobil, a fi fericit însemnă a relua destinul tuturor nu cu voința renunțării, ci cu voința fericirii.”

Nici părerile lui Camus, nici fericirea nu par a mai fi însă la modă. Orizontul ofertelor – pentru cine preferă doar pomana lucrurilor ready-made – este deja ocupat de ținte vizibile, clar marcate, intens susținute publicitar, mai dezirabile pentru omul angrenat în competiția de zi cu zi.. Se poartă feluritele surogate ale fericirii trîmbițate cu nonșalanța experților: prosperitatea, succesul, statutul, confortul, securitatea și cîte altele asemenea, cele mai multe – s-o spunem fără jenă – de-a dreptul mofturi. Fericirea adevărată, cu toată raritatea ei, nu prea mai are cotă pe piață.

Și atunci, cui să prescrii fericirea? Și la ce bun? Are vreun rost ca într-o lume plină ochi de înlocuitori prestigioși, gălăgios promovați și revendicați, să militezi pentru fericire ca un premiu de consolare? Mai crede cineva că fericirea e mai mult decît lotul săracului? Te poți oare îmburghezi în fericire ca să te mai invidieze vreun gură-cască rămas și el de căruță?

Dacă însă te hotărăști totuși să promovezi fericirea ca împlinire, ca sărbătoare a vieții – care într-un fel generos și aproape miraculos se poate dispensa de o grămadă dintre facilitățile vieții curente – te lovești de alte dificultăți. Mai este oare ea la îndemîna tuturor, așa cum pios am vrea să credem? Sau pînă și aici, unde democrația mai spera un loc sigur al aristocrației pentru toți, se instituie încă un spațiu privilegiat al unei elite existențiale a sensibilității? Nu au oare toți un drept imprescriptibil la fericire? Nu cumva atentezi nepermis la speranțele celor ce – nu se știe în baza cărui temei – așteaptă încă pomana fericirii promise, tocmite, cred ei, pe merit? Drept răsplată pentru străduințele si corectitudnea lor cuviincioasă sau măcar pentru viața lor nemeritată, cumplită sau doar îngrozitor de fadă?

Același autor amintit mai înainte avertizează pe amatorii neavizați: “Fericirea e întotdeauna nemeritată, poate de aceea o ratăm atît de ușor.” Există ceva paradoxal, misterios și scandalos în fericire. Ea este dăruită imparțial tuturor – chiar celor pe care moralmente nu îi mai socotim oameni – și totuși cei mai mulți nu reușesc să se bucure pe deplin, cu tot sufletul de ea, o amînă, o refuză, li se pare dificilă, înșelătoare sau derizorie. Le scapă – nu prea știu ce-ar putea face cu ea pe moment cînd sînt atîtea lucruri urgente, presante, importante care îi fascineză și îi acaparează. Iar ea îi poate doar abate, rătăci, întîrzia de la programul pe care și l-au sau le-a fost impus în viață.

Căci fericirea ne cere poate cea mai onestă și mai umană atitudine: s-o primim cu candoare și să-i fim recunoscători. Ea este norocul nostru – și asta chiar și atunci cînd ne-am cam lăsat pe tînjală cu datoriile imperioase ale vieții. Trebuie doar s-o băgăm în seamă, să nu-i dăm cu piciorul, s-o primim în gloria ei umilă, s-o gustăm, s-o savurăm, s-o celebrăm. Să consimțim că – prin grația neașteptată a întîmplării – ni se dăruiește mai mult decît merităm și decît am fi putut spera, cu mult peste puterile noastre dacă ar fi fost s-o construim doar cu eforturile, inteligența și abilitățile de care dispunem. Gustul fericirii este în cele din urmă tocmai această imensă gratitudine pentru un dar peste puterile, peste meritele, peste drepturile noastre. Gust al darului ce ne încîntă, ne împlinește si totodată ne obligă. Fiindcă recunoștința este indispensabila sare-n bucate fără de care pînă și fericirea își poate pierde savoarea și e înghițită doar cu noduri.

Cine mai catadicsește însă astăzi să primească ceva plin de recunoștință? Nu-i oare mai bine și mai cinstit să plătești totul cu bani peșin? Cash. Să te știi fără obligații? De ce să aștepți să primești, nu-i mai lesne să cumperi?

Pentru că, unele lucruri – în speță bucuriile și fericirea – se petrec în alt registru al vieții și singurul mod de a le trăi, de a le gusta, de a beneficia de efectele lor formatoare este acela de a ști, de a fi pregătit să le faci față. Oricît te-ai strădui să le obții, ele întîrzie și se ivesc doar printr-un concurs de împrejurări prielnice – pe neașteptate. Într-un anume fel, ele se sfiesc de cei ce nu știu să ajuneze în așteptarea lor, de cei ce se ghiftuiesc cu surogate îndoielnice, de cei ce nu se pregătesc – neavînd curajul – să le întîmpine ca pe împlinirile lor indestructibile prin care fac dovada sacră de a fi oameni. Fericirea are delicatețea de a nu se mai arăta în viața celor ce nu știu s-o aștepte, s-o primească. Dacă a făcut-o la început fără să i se arate recunoștință, o va face tot mai rar, pînă ce într-un tîrziu se va prescrie definitiv, lăsîndu-i să-și savureze acreala și blazarea sau feluritele reușite premiate social.

Cine vrea să fie fericit e deci răbdător, nu bate intempestiv din picior. Înțelege și asumă faptul că fericirea este o stare de grație mai presus de nerăbdarea și năbădăile lui și îi respectă regimul ascetic. Pricepe că nu o poate forța, că nu o poate obține (cu succese, merite, bani), că nu o poate construi. Că poate numai să se străduiască să fie vrednic de ea, să o primească recunoscător atunci cînd va veni. Încrezător însă în iminența ei, știind că se află mereu pe pragul miraculoasei întîmplări.

Bogăția celui ce mizează pe fericire este timpul pe care – furîndu-l activismului tembel și hărniciei maniace – i-l poate dărui cu generozitate atunci cînd ea se ivește. Timpul pe care e dispus să i-l ofere din vreme pentru a-și căli răbdarea pe măsura unei delicate și cuviincioase ajunări, timpul pe care îl poate rupe oricînd celui profan pentru a-l consacra capricioasei sărbători. Iată o bogăție care e doar putere sufletească, care nu poate cumpăra nimic, pentru că e menită dăruirii.

O bogăție interioară a sufletului individual – deschidere, generozitate, mărinimie, noblețe – dăruită ca spațiu de joc fericirii. Aceeași care – în ciuda tuturor vicisitudinilor sorții – din vremuri imemoriale a născocit un suflet lumii pentru a trăi perpetuînd fericirea de a fi. Este un dar privilegiu pe care trebuie să-l cucerești, o virtualitate a speciei care se realizează doar prin voința liberă, călăuzită de o înverșunată neresemnare, a fiecărui individ. Căci – spune tot Camus – “importantă e voința de fericire, un fel de conștiință enormă și pururi prezentă.” Singura care ne-ar promite ca vreodată să ne numim – onorîndu-ne condiția mai presus de biologie – homo felix.