agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-28 | [This text should be read in romana] | Ghicim aproape instinctiv că între candoare și fericire există, trebuie să existe o legătură indisolubilă. Dar ce înseamnă oare a fi candid? Poți rămîne astăzi candid fără a fi pedepsit? Nu se pierde oare candoarea iremediabil odată cu vîrsta, cu experiența, cu maturizarea? Și nu chiar asta urmărește pregătirea noastră – mai ales cea instituționalizată – pentru viață? Ne place să credem într-o candoare a imaculării și neîntinării. Ne orbește acea albeață prestigioasă a începutului asimilată curățeniei morale. Vrem să credem într-o veșnică nevinovăție și neprihănire. Sîntem fascinați de feciorie și castitate fără să simțim că această simbolistică e prea săracă pentru imperativele vieții. Ca stare aurorală, candoarea este incontestabil una pasageră căci prin simpla și onesta trecere a vremii albul zăpezii se murdărește, strălucirea pălește, fecioria se pierde, iar făptuirea învinovățește. Albul – glacial – nu rezistă noroaielor fertile ale desprimăvărării. Sau, dacă o face mai degrabă dintr-o frigiditate nemărturisită, puerilă și ipocrită, va avea curînd pusee de sinceritate și căință. Vorba lui Rimbaud: “Cum rămîn fată bătrînă, lipsindu-mi curajul de a iubi moartea.” O asemenea candoare – refuz al maturizării, al responsabilității vîrstei adulte – nici nu are șanse să fie păstrată și nici cine știe ce merite cînd întîmplător reușeșete. Cu mai multă indulgență poate fi privită însă candoarea inocenței și a neajutorării: incapacitatea, lipsa puterii, dorinței și abilității de a face rău. Și, ca o consecință, prezența primejduită, neprevenită și neechipată pentru a-i face față, într-o lume dominată de forțele răului. Disproporția vădită dintre neajutorare și soarta vitregă căreia aceasta îi este hărăzită. Cunoașterea răului și a mijloacelor de apărare împotriva lui pare în această situație ingrată singura strategie legitimă de a depăși vulnerabilitatea excesivă a celui naiv, copilăros, imprudent. Conservarea vieții impune acceptarea răului și încercarea perpetuă de a-i face față cu mijloace pe măsură. Se pierde însă astfel o anume bună credință, acea ignoranță despovărată, necontaminată de răul nebănuit, neluat în seamă, neasumat. Riscul inerent al acestei științe fiind acela al preocupărilor exagerate legate de existența răului, al recunoașterii imperialismului său, al molipsirii de scepticism, blazare și cinism. Neîncrederea în candoare – fie ea refuz al maturizării, fie primejdioasă neștiință – se poate întinde însă prea departe amenințînd și valențele ei prielnice vieții noastre depline, starea de grație care ne face disponibili la fericire. Evitînd să glorificăm infantilismul, să sacralizăm frigiditatea, dar și să ne ploconim în fața vicleniei înrăite, trebuie să rămînem de partea candorii în accepția ei mai profundă, aceea de ardoare, înflăcărare, înfocare. Căci verbul latin candeo, din care ea derivă etimologic, înseamnă de fapt a arde, a deveni roșu ca focul și apoi alb incandescent. Fără această reamintire candoarea – în adevăratul înțeles al cuvîntului – se rătăcește, își pierde tîlcul și noima, iar puritatea ei se răcește compromițător uitîndu-și fervoarea. Poate fi însă păstrată această stare ardentă de bună credință, această simplitate și deschidere în fața vieții care ne face disponibili și vrednici de fericire? Nu cumva, odată cu achizițiile unei experiențe nefaste de viață, sîntem dominați și pervertiți de ocolișurile suspiciunii, de precauțiile circumspecției, de subterfugiile neîncrederii? Nu cumva toate acestea reușesc să țină sub obroc flacăra candorii înăbușind-o? Cum să mai uităm iminența răului din jur și grijile pe care ele le presupun? Cum să ne mai abandonăm riscurilor vulnerabilității măcar pentru o vreme lăsîndu-ne cuprinși de combustia sacră a generozității? Candoarea pierdută – ca și fecioria – e poate imposibil de recuperat. Pierdută definitiv în cele mai multe locuri, candoarea este sortită unui destin veșnic nomad: ea trebuie să-și reconstruiască mereu un refugiu vremelnic într-o extensie neștiută a spațiului, într-un mai adînc sau mai înalt, într-un tărîm unde să nu vrea să știe de rău, să nu-l comită și să nu simtă nevoia să se apere de el, unde să rămînă cît timp poate de bună credință. Asta nu înseamnă că lumea cea de toate zilele e abolită. Ea este doar suspendată. I se interzice – atît cît puterea noastră sufletească o poate face – accesul în zona candorii, pe pămîntul virgin al făgăduinței. Salvarea candorii înseamnă ocrotirea văpăii migratoare a inimii noastre, necontenitul pelerinaj care caută fără să obosească – și dacă nu le găsește le inventează – acele locuri privilegiate unde ne regăsim simplitatea stării de grație, unde candela pîlpîindă a generozității noastre spirituale se poate încă bucura de ozonul neviciat al bunei credințe. Fără ca această năzuință viguroasă să ne însuflețească și să ne călăuzească încercările candoarea se stinge în atmosfera stătută, în aerul închis al vieții comode și securizate. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy