1.Dragostea
Dacă de-a lungul timpului opoziția obiect-subiect a avut un rol important în filosofia cunoașterii, aceste două idei s-au creat și în același timp sau anihilat reciproc, în lupta eternă pentru supremație. De ce nu am purcede în acest sens la suprimarea obiectului în constituirea unei filosofii a cunoașterii ? Dacă natura le conține pe amândouă, ca întreg absolut al existenței, obiectul cunoașterii ei nu poate fi decât Eul, ca subiect transcendental ce crează trecând dincolo de limita obiectivă prin dragoste.. Manifestată în plan subiectiv și gnoseologic în același timp, dragostea nu poate apărea decât ca element metafizic al devenirii de sine.
În plan cognitiv, natura se va manifesta ca idee sub cele două forme intiuitive apriorice kantiene la care se va adăuga planul subiectiv descris de sentimentul erotic marcat de linia ascensionară a spiritului estetic. Frumusețea apare astfel ca cea mai importantă categorie de cunoaștere, manifestată printr-o dialectică ce transcende subiectul rămânând totuși în subiect, creând însă subiectul pe baza reprezentărilor despre obiect. Diferența majoră obiect-subiect se va manifesta doar în momentul trecerii subiectului în Absolutul Pasiv, odată cu transcenderea față de obiect prin moarte. Esența divină a Eului înălțată de dragostea pentru obiect, se va separa în fine de scopul său, alunecând în Absolut. Categoriile cunoașterii se vor suprima una pe alta , rămânând în cele din urmă una singură, erosul, determinat estetic și intuitiv, care în fine să treacă în forma ei cea mai distinsă, renunțând definitiv la mobilul său cognitiv, trecând în suferința creatoare de ființă. Moartea categorială aduce astfel o reînviere senzorială în plan absolut care să creeze din nou subiecte obiective.
2.Androginul
În fiecare zi, Soarele răsare pentru mine. Se învârte în jurul meu, odată cu toată lumea, un întreg univers creat parcă pentru propria mea plăcere. Îmi pun însă problema clonării, problema unei dedublări a Eului meu transcendental. Se concretizează în acest moment, două lumi, aparent identice, două universuri ce gravitează de două ori în jurul meu, și totuși rămân inerte unul față de celălalt. Cocncluzia care apare în urma acestui demers cognitiv, mă conduce la ideea unui număr infinit de lumi, câte una pentru fiecare ființă transcendentală, capabilă de a contempla infinitatea sa și a universului său în același timp. Să admit atunci că nu sunt singur? Există și altceva în afară de mine?
Demersul logic, cognitiv ce pornește de la aceste întrebări ne poate duce la concluzia negativă a singurătății. Gândesc persoana de lângă mine dar, în același timp gândesc gândirea mea despre persoană. Astfel ajung la simplul fapt de a mă gândi în cele din urmă tot pe mine, de a avea certitudinea existenței aproapelui doar în măsura în care Eu pot să o gândesc, deci doar în măsura în care eu exist. Concluzia? Soarele răsare într-adevăr doar pentru mine, universul se rotește în jurul meu, în măsura în care gândesc gândirea mea despre obiecte. Totul devine subiectiv, iar obiectul cunoașterii se rrezumă tot la cogitans-ul subiectiv al propriului meu Eu.
În acest fel, singura posibilitate de transcendere, de devenire și de cunoaștere se poate materializa doar atâta timp cât lângă mine, există o altă persoană pe care gândind-o, să mă gândesc pe mine și în același timp pe ea. Acesta este androginul gnoseologic, într-o lume din care dragostea nu este neaparat eliminată dar își pierde din influențe semnificativ. Sunt capabilș de cunoaștere, atâta timp cât există o persoană în care personalitatea mea, gândirea și sufletul meu se oglindesc, până aproape de perfecțiunea unei clone. O clonă naturală, androginul cognitiv.
3.Viața
Am renunțat la pilula contraceptivă a Divinității și am început să trăiesc. Gândesc, și îmi perpetuez gândirea. Ce poate fi mai fantastic?
4.Lumea
Lumea, nu am cunoscut-o încă, dar sunt sigur de existența ei. Care lume? Lumea mea, universul meu propriu.