Deși i se asociază frecvent epitetul de violent, anarhismul este un curent destul de coerent și susținut de condeie ilustre. Nu mai violent decât orice alt curent care a încercat nu doar să teoretizeze, ci să impună un nou tip de societate, anarhismul își datorează renumele din perioada “propagandei prin fapte” teoretizată de M. Bakunin. În contextul de față, însă, vom prefera să construim o definiție în primul rând lingvistică a ceea ce înseamnă anarhism.
Poate cel mai radical curent de gândire, anarhismul înseamnă la nivel lingvistic o negare. Format prin derivare cu prefixul privativ “a” și liantul “n”, anarhismul este negarea grecescului άρχη (arhé), însemnând în traducere aproximativă “principiu unic, capabil per se să explice și să guverneze lumea”. Antiteza platoniciană a Unului și Multiplului este rezolvată de anarhiști în favoarea Multiplului, nu în același plan în care o va face mai târziu L. Wittgenstein, ci în planul socialului, salvgardând astfel dreptul la libertatea umană. Desigur, Wittgenstein nefiind până în momentul de față contrazis pertinent de cineva, ar rezulta că raționalul este per se de factură anarhică, în accepțiunea dată mai sus conceptului. Doctrinar, una din cele mai scurte și mai suficiente definiții ale anarhismului este cea a lui E. Malatesta: “Noi proclamăm maxima: “Fă ce dorești” și atât, pentru că susținem că într-o societate armoniosă, într-o societate fără guvern și fără proprietate, fiecare va voi ceea ce trebuie să facă” (citat din memorie).
Tradus într-o poetică anarhistă, conceptul dezvoltat inițial în planul socialului, ca și postmodernismul de altfel, implică o asumare a centrifugului, a disipării centrului la nivelul periferiei, ori aceste caracteristici sunt unele dintre cele mai importante ale postmodernismului, efecte imediate ale exploziei centrului și ale modificărilor parametrilor de funcționare sistemică. Este ceea ce un teoretician ca James Rosenau definea prin sintagma “efectul cascadă”, efecte care, în contextul contradicțiilor pe care le manifestă fluxurile unui sistem deja globalizat, cu direcții care se schimbă radical de la un moment la altul, se manifestă în toate planurile și la toate nivelele. Apariția centrelor decizionale multiple anulează posibilitatea feed-back-ului, caracterizând acest tip de efect prin unidirecționalitate.
E greu de conceput desigur că anarhisul este implicit postmodern, actul în sine presupunând o percepție la nivelul comun (pentru un necunoscător al științelor politice și sociale) de integrare forțată a două planuri cu criterii diferite de selecție. Cu toate acestea, ambele au ca numitor comun, ca premisă de dezvoltare rațională socialul și, în contextul de față, impun perspective poetice dacă nu omonime, cel puțin complementare.
Ajungând în acest punct voi lua în discuție pornografia, subiect care mă bucură că este controversat în ultimul timp și nu eludat.
Pornografia în literatură este invariabil un centru în accepțiunea sa anarhistă sau postmodernă, chiar dacă ea devine centru ca urmare a unor procese sociale traduse în artă, specifice sfârșitului de secol trecut și noului început de mileniu. Pornografia în literatura românească este asociată în primul rând fracturismului. Desigur, cunoscătorii (inevitabil destul de puțini) știu că manifestul fracturist este departe de a promova pornografia ca implicit al programatismului estetic, ba chiar social mai degrabă prin premisele sale, ci o formă de biografism prin limitarea experimentului și expunerii artistice la datul personal, la trăirile cotidiene ale scriitorului (din acest punct de vedere fracturismul are mai multe merite etice decât mulți dintre detractorii săi). Nu poți scrie despre droguri și viața oamenilor săraci dacă ai în fața porții o decapotabilă ultimul tip poate fi o idee fracturistă la fel ca și un slogan sindical.
Problema fracturismului derivă, însă, tocmai din această promovare a unui substrat social explicit, care rămâne ca reziduu în orice translatare rațională a sa în estetică și programatism poetic. Ori sub aceste aspecte, cred că se poate argumenta că fracturismul promova in nuce pornografia încă de la apariția sa. Sărăcia biografică a omului surprins în satul global și atomizat de variile tipuri de imperialisme implică explorarea unor spații virgine, ori post-decembrismul românesc oferea sexualitatea explicită ca soluție primă în acest sens, ba chiar necesară în sensul în care blocul comunist a ratat multe din experiențele occidentului. Nu cred că o critică literară conștientă poate refuza momentul fracturist în literatura română și nici implicațiile sale, însă devierele pe care acest curent le-a produs se impun, de asemenea, refuzate nu în plan etic sau estetic, ci într-unul evoluționist. Nu faptul că promovează pornografia este o problemă a fracturismului, așa cum se apucă pe ici pe colo să trâmbițeze câte un mare teoretician (nu, nu e cazul pe site-ul nostru, nu că nu ar trâmbița, ci că nu sunt mari teoreticieni din moment ce vin cu puerile argumente ale autorității sau altele atât de subiective și transparent emoționale încât nici nu le poți contesta), ci faptul că din acest punct fracturismul nu mai poate decât involua. Odată explorate ultimele spații, fracturism devine un curent retrogat, fiind obligat sub povara propriilor imperative la banalitate prin redundanță sau pură tehnicizare și nimic mai mult.
În privința pornografiei, duoămiiștii au înțeles mai mult sau mai puțin intuitiv acest lucru. E absurd să spui că aceștia (în măsura în care se acceptă existența lor în cadrul unui curent literar) promovează pornografia, atât timp cât nu ai bunul simț să cauți să definești și să delimitezi cât de strict posibil acest curent. Nu cred că pornografia este un criteriu prin care acest curent se delimitează și acest fapt ar trebui să fie comun creierului oricui a citit poeți ai acestui val. Desigur, scriitura lor nu se refuză vulgarului atunci când simte nevoia să o facă.
Și pentru că am venit cu această critică legată de superficialitatea unor poziții promovate în ultima perioadă pe site, voi deveni la rândul meu criticabil prin definirea poziției pe care eu personal înțeleg să mi-o asum, înțelegând în această perspectivă și motivarea ei teoretică, nu emoțională.
Consider postmodernul ca etapă în care dacă nu se ajunge, trebuie depășită pentru a putea emite pretenția de a te numi scriitor. Consider, cum am încercat să argumentez la început, postmodernul interconectat anarhismului (desigur că aceasta este doar perspectiva care este necesară susținerii poziției mele în legătură cu utilizarea elementelor pornografice în literatură și nicidecum una cu pretenția exhausivității) și pornografia ca unul dintre centrele contemporane, la fel de pertinent ca oricare alt centru. Pornografia devine artă, însă, în momentul în care nu funcționează ca un imperativ, lucru imputabil după părerea mea fracturismului, la fel cum imperativul reciprocei ar trebui să aibe rețineri la rându-i în a se auto-defini, cel puțin ca scriitură de o largă respirație, dacă nu cumva chiar ca artă.
Refuzul pornografiei, ca și al ateismului, de asemenea, sau altor perspective refuzate de pe poziții clasice deja bine-cunoscute, de dragul unei pudibonderii sau unor tare comportamentale dintr-o epocă nu extrem de îndepăratată devine un sinonim aproximativ al instinctului de sinucigaș, în contextul în care poezia contemporană se află într-o criză comunicațională cel puțin, departe de a fi depășită de utilitarismul, salutar la rândul său, al lui Adi Urmanov.

Regret că spațiul și timpul nu îmi permite în momentul de față să dezvolt mai mult ideile expuse aici, însă reținerea de a susține anumite aspecte cu o doză inerentă de subiectivism este mult mai mică decât nevoia de a amenda superficialismul. Ca să pot fi de acord cu ceva e nevoie de argumente mai degrabă decât de emoție, domnilor, domnișoarelor și doamnelor.

P.S. Rog să se pună eventualele greșeli typo pe seama vitezei de redactare și oboseala mea de la această oră. Am revenit cu modificări de trei ori până acum pe text și probabil am încă scăpări, însă încă o modificare ar fi un travaliu și pentru mine și pentru editori care, din câte știu trebuie să citească ficare repostare în parte. Mulțumesc anticipat.