In aceast complicat demers de prezenta cateva consideratii despre arta in general, am dori sa plecam, asa cum ni se pare si firesc, de la incercarea unei definirii a ceea ce este arta. Arta este in stare bruta forma absoluta a libertatii. Dincolo de considerente de ordin estetic, etic, idologic, psihologic, sociologic, metafizic sau religios arta este si trebuie sa ramana garantul faptului ca “omul vietuieste”. Am folosit sintagma “omul vietuieste” in locul sintagmei “omul exista” tocmai ca o masura de siguranta, pentru a ne feri de sensuri ontologice sau de orice altfel de natura.
Daca totusi dorim cateva clarificari in plus, atunci un altfel de raspuns la intrebarea “Ce este arta?” ar fi “Arta este cum este omul”, in acest fel am evitat iarasi transformarea discursului nostru in unul ontologic sau intr-unul antropologic.
Fara a avea pretentia de a reinventa antropologia, consideram totusi ca la un anumit palier arta l-a insotit pe om in tot travaliul lui de-a lungul vremurilor. Siilitudinile s-ar opri insa aici, deoarece daca atrageam atentia asupra neconfundarii artei cu diferite alte domenii ale stiintei in general, la fel dorim sa precizam ca arta este dincolo de spatiu si dincolo de timp si chiar de individualitate.
In incercarea noastra de a argumenta, facem trimitere la “Discursul asupra discursului” al lui Foucauld, in care acesta identifica 3 contrangeri, interdictii chiar, la nivelul discursului. Ei bine, arta consideram noi ca fiind singura care nu se supune acestor interdictii (deoarece ea nu se supune niciunui tip de interdictie ori constrangere).
Sa luam de pilda un exemplu: Hegel aducea in discutie faptul ca un om care comite o crima poate fi inteles (si incadrat) diferit in functie de tipul omului care il analizeaza: cineva poate sa-l stigmatizeze direct pentru fapta sa, altcineva poate sa escaladeze fapta in sine si sa mearga la radacinile faptei, la resorturile interioare ale celui care a comis fapta si asa mai departe.
Spre deosebire de Hegel, Dostoievski, in “Crima si pedeapsa”, contureaza un om care comite pana la urma si el un omor, chiar doua. Insa perspectiva din care Dostoievski prezinta personajul acesta este diferita: daca Hegel isi utilizeaza spiritul analitic pentru un studiu de caz cu privire la perceptia crimei, Dostoievski “actioneaza cu si prin personaj” incat distinctia dintre autor si personaj devine nerelevanta, accentul cazand “pe o viata de om” cu porniri, frustrari si conceptii proprii si desigur subiective.
Si aceasta diferenta nu este putin lucru: personajul dostoievskian este un om in primul rand, iar distinctia intre realitatea concreta si realitatea unei carti devine astfel si ea nerelevanta.
Dar sa revenim la aspecte mai practice si anume sa aducem un argument simplu de important in favoarea afirmatiei ca arta este dincolo de spatiu si de timp. O alta consideratie pe care dorim de asemenea sa o avem in vedere este aceea ca din motive de cunostinte insuficiente restrangem aria artei la literatura. Spuneam ca arta este dincolo de spatiu si timp si chiar de individualitate: citind o carte traim povestea unor vieti in alte timpuri si pe alte taramuri. Si nici acesta nu este un lucru putin.
Fara sa dorim ajungem acum la un subiect pe care noi il consideram foarte delicat: acela de a identifica ipostaza autorului cu cea a Creatorului, creatorul unor lumi (chiar si imaginare). Si aici ne vedem nevoiti sa incalcam pentru prima oara masurile de precautie impuse si sa denumim caracterul transcendental al omului: omul are o relatie tainica cu sublimul. Aceasta relatie tainica cu sublimul ii ofera omului posibilitatea sa construiasca. Sa construiasca de pilda un pod din arbori, sau o statuie din piatra, sau sa reconstruiasca o lume apusa din facsimile istorice sau un om dintr-un gest. Si amintim aici cu placere cum s-a nascut de pilda personajul Ion al lui Liviu Rebreanu: dintr-un gest al unui taran de a saruta pamantul.
Nu dorim sa dezvoltam o intreaga semiotica aici sau sa complicam insiruirea logica a textului, insa ar mai fi doua exemple relativ intamplatoare: tot Liviu Rebreanu construieste un personaj in Ciuleandra pe care muzica, adica o melodie in forma ei cea mai inalta, reuseste sa-l schimbe (ne ferim sa spunem sa-l innebuneasca). Un al doilea exemplu ce ne vine la intamplare este acela enuntat de Emil Cioran: “Cartile mele, scrisul (adica exact aceasta operatie de contructie – fara a nuanta si a spune ca la Emil Cioran operatia de constructie a fost de fapt una de “de-constructie”) au avut pentru mine un caracter terapeutic. Daca nu scriam, nu stiu ce ma faceam, innebuneam.”.
O sa continuam tot cu un exemplu al lui Emil Cioran, insa care, impreuna cu cel anterior, fac trecerea inspre alta dimensiune a constructorului (a autorului): “Eu nu am mai scris de la o vreme deoarece motivatia s-a spart. Toti scriitorii au scris prea mult, inclusiv Shakespeare.”. Asadar, in spatele unui constructor se afla mai mereu ceva sau cineva care creaza motivatia, care poate fi acel sublim, acea legatura cu transcendentalul.
Dorim acum sa facem trecerea inspre alt gen de consideratii, si anume consideratii cu privire la arta (in speta literatura) romaneasca.
O prima afirmatie ar fi aceea ca, cel putin in cazul literaturii romane, aceasta reliefeaza cateva trasaturi definitorii ale romanului fara ca aceste trasaturi sa poata fi infirmate: o serie de romancieri (Ion Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda) construiesc sau reconstruiesc in special realitati rurale si in special tarani: ca urmare o trasatura definitorie a romanului este caracterul rural, insa un caracter rural in cel mai frumos si sublim sens posibil, foarte atent observat si descris de Lucian Blaga prin notiunea de plai, succesiunea deal – vale, etc.
Acum ca am identificat o dimensiune rurala a romanului, dorim ca in cadrul acestei trasaturi sa inseram totalitatea folclorului romanesc (scris, vorbit, strigat, cantat, etc) care la randul lui are inserate o serie de trasaturi definitorii ale omului roman. Tocmai de aceea balada “Miorita” este o lucrare de mare insemnatate, pentru ca aduce in fata un om “dedat” cu vicisitudinile vietii si inclusiv cu moartea, un om calm, visator, poate chiar fatalist sau poate chiar sublim. Si tocmai de aceea este Eminescu un poet caruia Constantin Noica i-a dedicat o intreaga lucrare.
Ca tot am pomenit de Constantin Noica si de Emil Cioran, am vrea sa prezentam 2 lucruri asemanatoare si poate intamplatoare pe care sa le trecem macar la capotilul curiozitati: tatal lui Emil Cioran a fost preot, iar fiul lui Constantin Noica este un respectat monah si teolog. Nu am dat aceste exemple pentru a starni un val de antipatie din partea “laicilor” ci din contra, pentru a atrage atentia, intr-un mod adecvat, asupra unei legaturi nevazute intre religiosul romanesc si toate celelalte sfere ale artei, inclusiv ale culturii.
O a doua afirmatie pe care dorim sa o facem este aceea ca arta poate avea un caracter subversiv, poate fi o gura de oxigen intr-o lume a constrangerilor. Iar pentru a exemplifica acest lucru nu mergem mai departe de perioada comunista din istoria Romaniei, in care acest caracter subversiv, de “barca de salvare” a fost pe deplin evidentiat.
O a treia afirmatie si ultima pe care dorim sa o facem este aceea ca arta va muri doar odata cu omul insusi. Iar pentru aceasta afirmatie avem doua argumente: pe de o parte arta nu s-a erijat in Judecatorul Omului sau in Dummnezeul lui, ci arta si-a pastrat mereu, in diverse forme, un scop constant si deloc maret: acela de a ne pune pe ganduri, acela de a mentine omul daca nu treaz, macar intr-o minima stare de alerta, iar pe de alta parte, arta este asemeni femeii in varsta din “Moara cu noroc”: priveste la ceea ce se intampla, isi conduce copiii la groapa, iar la sfarsit exclama “Stiam eu ca nu o sa fie bine”.
Ca o concluzie a acestei lucrari, dorim sa precizam ca nu intamplator ne-am concentrat atentia asupra rolului important pe care il are artistul (cel care construieste). Iar acest rol important presupune o serie de responsabilitati pe care si le ia un artist in momentul in care creaza, responsabilitati cu caracter istoric, de respect fata de monumentele sublimului create de predecesorii sai si de asemenea responsabilitati cu caracter social: impactul asupra omului contemporan lui al operei sale (sau asupra generatiilor viitoare). Nici rolul de beneficiar al operelor de arta nu este simplu, deoarece, asa cum am mai spus, rolul artei este “sa te puna pe ganduri”, sa te faca sa gandesti. Asadar, spectatorul nu efectueaza operatii matematice sau logice cu informatiile unei opere de un fel sau altul, ci pe baza modului cum acea opera se reflecta intransul reconstruieste mereu si mereu acea opera cu fiecare data cand isi indreapta atentia asupra ei.
Fara a dori sa parem exclusivisti sau elitisti, redam in incheiere o afirmatie a lui George Calinescu, afirmatie care nu ar trebui sa supere, ba din contra, ar trebui ca pe fiecare din noi sa ne puna pe ganduri: “Arta este pentru putini, cultura pentru cat mai multi”, mai ales in ipoteza in care, asa cum observam azi, o serie de preocupari stiintifice sau filozofice isi autodeclara inutilitatea: in momentul in care arta devine inutila, simplul fapt de a fi om devine un fapt foarte complicat sau chiar imposibil.