„(...)În peisajul liricii noastre tinere, încurajarea și promovarea diverselor stiluri poetice este expresia interesului față de tot ceea ce este nou, față de tot ce se dezvoltă organic în aria culturii românești. Această dezvoltare organică implică ridicarea pe o nouă treaptă a diverselor valori pe care le conține o bogată moștenire literară, printr-un proces de adâncă asimilare culturală, prin structurarea lor originală, în funcție de datele proprii fiecărei personalități artistice. În același timp, însă, această dezvoltare obligă la o examinare deosebit de atentă a inovațiilor propise de poezia tinerilor, pentru a depista – printr-o operație nuanțată – împrumutul străin, clișeul sec, experimentul-limită, care, în loc să afirme originalitatea tânărului creator, îl înfeudeauză unor formule demult perimate, condamnându-l la formalism și sterilitate. Ceea ce, în ochii multora, pare nou, ceea ce în opinia unor poeți tineri – îi singularizează față de confrații lor de generație sau mai vârstnici se dovedește a fi, uneori, o manieră consumată, care nu mai interesează decât istoria literară.
Obscuritatea și ermetismul expresiei, încifrarea doar de dragul de a oferi cititorului un fel de enigme și ghicitori lirice; ambiția de a înlocui orice emoție prin ideea ei, cu iluzia de a obține o maximă reflexivitate și cu constatarea de a fi atins numai o falsă adâncime; renunțarea la orice disciplină prozodică, din convingerea greșită că poezia modernă ar fi apanajul exclusiv al unei scurgeri poematice informe, nesupravegheată, o secreție spontană ce scapă inteligenței artistice; practica voluptuoasă și amuzată a unor calambururi gratuite; enumerările de ciudățenii verbale, puse cap la cap, pentru a deruta, cu satisfacția de a-ți hrăni orgoliul de poet din complexul de inferioritate al unui lector neavizat – acestea toate, și multe alte procedee, ușor de împrumutat, nu sunt experimentele de care are nevoie o poezie tânără ce se anunță – încă de pe acum – ca o experiență interesantă și fructuoasă, prin câțiva dintre reprezentanții ei cei mai autorizați. Ermetismul înverșunat, îngroșarea expresionistă a conturelor, imagismul baroc de tip gongoric, automatismul suprarealist, propensiunea pentru jocul de cuvinte subtil și savant ni se par la fel de seci, ba chiar pernicioase, pentru constituirea unui lirism autentic, ca și preluarea mecanică a conceptualismului plat pentru obținerea unei poezii de idei.
Bineînțeles, poeții tineri se află la începutul activității lor, rezultatele urmează a se constata mai târziu. Nimeni nu are pretenția deșartă de a crede că glasurile noastre contemporane – și subiective și firave – pot să rostească verdictul pe care-l pronunță irevocabil numai vocea de tunet văuit a timpului. Dar falsa inovație se divulgă de la sine, în momentul când se calchiază pe un model învecgit. Poetul tânăr trebuie s-o spargă, ca pe un ghioc amăgitor, și să-și pună urechea sensibilă pe adevăratul vuiet al mării.”

(Ștefan Augustin Doinaș – Eseuri, Ed. Eminescu, 1996, p.19-20 )