Până nu de mult, când încă mai credeam că un text bun se împușcă în funcție de direcția din care bate vântul, nu mă interesa ce se întâmplă cu corpul unui astfel de vânat. Sufletul oricum urma să îl hrănească pe al meu, cu deplina certificare dată de senzația aceea de foame și faptul că nu puteam să mă împotrivesc.

Firește că prima mea vânătoare mă făcuse să mă avânt tocmai în pădurea cu carnasiere periculoase, iar norocul începătorului avea să se lepede de mine în scurt timp. Așa că am compensat mai târziu prin a micșora dimensiunea vânatului vizat. Textele mele puteau fi la urma urmei și animale mici pe care le puteam crește chiar pe lângă mine, îmblânzindu-le conștiința de a se lăsa vânate singure - ceea ce putea însuma la urma urmei o oarecare evoluție în aclimatizarea de specii noi.

Într-o zi însă vorbele unei mame care-și crescuse singură copilul au tras pur și simplu în mine, fără să știe unde ținteau. Una din cele mai cutremurătoare dovezi de adaptare la stadiul în care era nevoită să se descurce a fost o strategie a ei de a domestici în copilul său de numai 4 ani pe atunci porniri de sălbăticiune lăsată singură acasă. Fiindcă nu avea cine să-i supravegheze copilul în lipsa ei, femeia a scos din dulapul cu haine distinse paltonul de iarnă, i-a detașat gulerul din blană de vulpe, a aranjat capul împăiat al fostului mamifer pe spătarul unui fotoliu, să privească necruțător înainte, cu labele ușor depărtate, ca un Sfinx - rostind în acest timp cuvintele implacabile: „Eu trebuie să plec acum. Puiule, tu nu rămâi chiar singur. Uite, vulpea asta - și vulpea, căpătând deja proporții cosmice, nici măcar nu clipea de atâta concentrare - va sta cu tine tot timpul. Ea o să vadă tot ce faci tu. Poți să te duci în orice colț al camerei, ea se va uita după tine. Vulpea asta o să-mi spună deseară dacă ai fost cuminte sau dacă ai făcut ce nu trebuie. Ai grijă.” (Partea cea mai ușoară a grijii de mamă era că nici măcar nu trebuia să se obosească să repete de fiecare dată tot discursul; simpla vedere a vulpii era de ajuns.)

Am știut atunci că acel text a rămas atât de viu în mintea acelui copil chiar după ce anii vor fi trecut și amintirea lui fi împăiat gesturile, însă animalul va fi trăit mult, chiar dacă armele împotriva lui se vor fi declanșat de mii de ori. Așa că am deschis larg poarta țarcului meu mental. N-am mai putut să vânez cuvinte, ci am luat direct calea pădurii cu monștri sacri.

E drept că cei profesioniști în ale scrisului mi-ar fi putut spune că monștrii sacri sunt o specie care trebuie lăsată liberă. În plus, doamna aceea devenise deja mentorul meu în ceea ce urma să fie ultima etapă a definirii crezului meu literar, și anume taxidermia lui.

Taxidermia scrisului reprezintă o mutație de factură literară a unui meșteșug cu reguli stricte: împăierea nu se face în scopul exhibiționismului de bestiare pentru muzee sau de trofee personale. Firește că preferăm uneori să lăsăm viu scrisul, animalul acela sălbatic, să ne încolțească de după tufișuri de gânduri mărunte, să-i simțim cu emoție suflarea în ceafă la tot pasul. Asta nu face decât să ne ascută nouă instinctul de vânătoare, iar lui, cel de supraviețuire. Oricum, cele două instincte se situează la distanță egală de capătul aceleiași morți glorioase, fie ea înarmată sau nu.

Odată doborât pe hârtie, animalul își va fi dat deja sufletul. Foamea îți e gata potolită. Dar nu poți să-i lași trupul sfârtecat așa - îi dezinfectezi pielea (derma) mai întâi, tratezi blana cu substanțe specifice rezistenței în timp (aici orice pix are o rețetă proprie de secreție a acestora). Împăierea se face după ce în prealabil s-au îndepărtat organele interne și fluidele corporale.

A doua regulă strictă a taxidermiei („taxis” în gr. „mișcare”) e să-i reimprimi corpului inert mișcarea lui originală, cea mai prădătoare, din momentul în care sărea să atace. În fond, nu e decât aceeași groază cu care ai fost încolțit.

Taxidermia scrisului nu e un meșteșug primitiv. Practicată cu respect și profesionalism, va păstra intact lanțul trofic al faunei sufletești, captând spiritul monștrilor sacri chiar și după ce specia acestora se va fi stins, lăsând mișcarea încleștată și privirea țintuită să murmure din orice colț te vei refugia că măreția lor are dreptul să trăiască mai departe, nu într-un solitar per se, nici dozată în timpii fulguranți ai confruntării, ci durativ și cu același efect maximal.