"F...ă-i Stalin"... așa afurisea un bătrân țăran maramureșean, fost miner. O imprecație esențială pentru ce a însemnat comunismul impus României, în particular colectivizarea impusă țăranilor. Introducerea comunismului s-a făcut forțat, sub mantaua armatei roșii. Ostașii sovietici au plecat din țară abia în 1959, când fuseseră lichidate ultimele mișcări de rezistență armată din munți, iar colectivizarea țăranilor și "domesticirea" și îngrădirea întru comunism a intelectualilor fuseseră înfăptuite în cea mai mare parte. În anul 1959 au fost executați ultimii membri ai celui mai longeviv grup anticomunist armat: grupul condus de Toma Arnăuțoiu. Pe acest fond curățat de "elemente dușmănoase", fond propice secerei și ciocanului, dar și proletcultismului, a înflorit dictatura fiului semianalfabet de cizmar și a savantei chimiste, inventatoarea codoiului.

Dintre toți șefii de stat comuniști al nostru a fost cel mai feroce. Era singurul care avea sceptru. Salvador Dali însuși i-a trimis o scrisoare de felicitare pentru suprarealismul său. Cârmaciul se credea nemuritor peste poporul român și nu răspundea decât în fața "marii adunări naționale". A sfârșit urât. Desigur, a fost și este regretat de privilegiații acelei epoci. Poate de aceea am avut singura revoluție sângeroasă. Poporul a plătit cu sânge mai ales tânăr ca să se poata exprima liber, să poată vota. După 20 de ani de la sângerosul eveniment, cred ca ne aflăm la o bifurcație. Ne întrebăm ca în film: "a fost sau n-a fost?". Ne-am desprins de pe orbita comunistă? Suntem pe o spirală a evoluției sau suntem condamnați să ne dezintegrăm încet și sigur în interiorul discului făurit de urmașii/ cantăreții epocii de aur?

Vom reedita în turul doi scena băsesciană: oare pe cine putem alege între doi comuniști? Nu ne rămane decât să sperăm că suntem suficient de liberi ca să putem ieși cu o identitate proprie, vaccinată chiar, într-o "piață liberă".