Dimineata aceasta este, ca intotdeauna, mai bogata cu un gand....desi afara ceata isi cerne aburul, incapatanandu-se sa ascunda deopotriva aur si noroi, undeva, intr-un colt din sufletul meu, lebede mari si albe isi desfac aripile, ca intr-un inceput de zbatere...o amintire vine, nechemata...eram copil, si vedeam lumea cu ochi limpezi si uneori tristi. Ma refaceam dupa o boala lunga, si stateam la geam (aveam camere inalte si ferestre imense, prin care lumina intra ca o regina). Deodata, cateva pasari aparura pe bucata de cer pe care imi era ingaduit sa o privesc de acolo, din coltul meu de convalescenta. Am pus o intrebare ciudata, ridicandu-ma chinuit de pe scaunul care ma adapostise - cum de se mai incapataneaza sa zboare daca e limpede ca stolul e frant de cerceveaua ferestrei?

De ce am gandit asa? se confundau oare in mintea mea perspectivele? vedeam totul ca pe un tablou si nu puteam percepe notiunile de "aici" si "dincolo"? `

Din nou, fluxul memoriei spala plaja necuvintelor mele. Valurile duc cu ele o sticla in care e doar un fragment din ce as fi vrut sa spun..esential este ca cel care gaseste mesajul sa il poata decripta. Altfel, nedumeririle lumii s-ar imbogati cu inca o lacrima...

19.11.2009,
Braila