Pornind de la atenuarea și istovirea luminii, sugestia esențială a umbrei este aceea de slăbire a virtuților ontologice. Ea începe printr-un atentat la demnitatea morală, primă fisură în autoritatea ființei. Așa trebuie înțeles sfatul pe care poetul îl da juneței:

"Cu luare-aminte fii
printre lumini! Adesea ele dor,
și-aprope toate te silesc, făcîndu-ți zi,
s-așterni pămîntului
o pată sumbră."

Dealtfel, lumina indiscretă a privirilor e resimțită ca avînd același efect maculator:

"Umbre-aruncă ochii lumii
peste tine, peste mine,
peste fiecare ceas al tău
și pe drumurile toate".

În cele din urmă umbra stigmatizează, chiar dacă este "umbră (a) Evei", umbră de cearcăn al voluptății, sublimă aură de "farmec rănit" - "o umbră (rămasă) subt ochi, ușor albăstrie" -, ea rămîne stigmatul, chiar dacă vrăjit, al păcatului iubirii cu fraged gust de "izbînzi răspunzînd în
pierzanii".

De aici poate aerul de întristare, de mîhnire, de regret și nostalgie, ce însoțește mereu ivirea umbrei, ea fiind percepută ca o insinuare perfidă ce atentează la tonusul existențial al individului și compromite seninătatea lumii. Căci, aparent discretă în inconsistența ei, umbra se dovedește totuși o primejdie insistentă și insidioasă, abil penetrantă, subminînd din interior universul pătruns de fiorul neființei. În Moartea lui Pan, lumea veche, candid încrezătoare în sine, este brusc cuprinsă de o iremediabilă paloare, de o morbidă panică interioară, cînd "pe-o cărăruie trece umbra / de culoarea lunii / a lui Crist".

Scăderea tonusului moral este răspunzătoare de ivirea nehotărîrii, șovăielii, neîncrederii în ființă, urmată de o vădită derivă, prin intermediul umbrei și în tărîmul ei, spre neființă. Supusă vicisitudinilor sorții, ființa umană e copleșită, împuținată, pierită, rămînînd doar "o umbră ce se clatină prin vînt / scîncind sub grea povară". În plină "vîrstă de fier" a lumii actuale, semenii, frații și surorile, pierzîndu-și încrederea, motivația, angajarea, apar devitalizați, dematerializați, urme iluzorii, rămășițe inutile a ceea ce au fost:

"S-aude sumbră o șoaptă adusă de vînt,
ca, deși-n viață încă,
noi suntem o amintire doar, fabulă,
deznodămînt între veac și pămînt."

O asemenea înstrăinare, o asemenea pierdere a autenticității, face ca ființa umană să devină neverosimilă, voalată, estompată pînă la a deveni imperceptibilă, indistinctă, greu vizibilă. Oamenii sînt doar "umbre în ceață", iluzii gata să piară în negura, prin care abia se mai zăresc, în imperiul de dincolo - al umbrelor.