Mă plimb prin labirinturi înghețate de gesturi, gesturi sinchisite și tremurate în firea lor. Mă chinuie o singura ieșire, cer o suflare tăioasă, să-mi plăsmuie câmpul, dar nu vine, în schimb mă opresc, și încerc să mijesc frecvențial pe aceleași cai orbite si iluzorii.

Poți tu sa-mi ignori fala, și să mă dezmierzi zilnic de convingeri pline în lipsa?

Chinui mereu un dor necesar mie, un dor supus de fulgi candizi. Fulgii care speră în căderea lor.

O crâmpeie de sunet, creionează un crepuscul criptic, dar crunt. Se sfârșește începutul din criteriile vechi, iar acum, legiuiesc enigme culese în neștire. Si…

S-a dus în tenebre, nu pot să tânguiesc mai mult de atât.

Am început să mă adaptez acestei noi târâșenii crezând că acest teatru doar levitează, că nimic din el nu pătimește, ca ideologul hulii s-a risipit în tendința de la fi patent în desfătare.

Izbucnesc iritabil de fiecare dată în satisfacții, și plâng în râsete limpezite și stimate de prietenie. O țin de mână , și prezerv toate amintirile, ii mulțumesc evaluativ sinceritatea. Presimt un haos sentimental acut, în direcția mea, dar nu ezit, știu că dacă o voi tine de mână, orice sentiment vinovat va fi mai dulce, orice dezastru va fi mai incitant, iar orice teamă va fi o noua aventură postulată în grație. S-a găsit timpul să-mi închid ochii și să începem noi amintiri…s-a sfârșit începutul…