Silogismele fiind concluzii verosimile din ipoteze credibile, combat sofismele în care forma prosperă, iar conținutul nu are nicio semnificație.
Emoțiile ambigue influențează cerebralul, iar ideile îmbibate de afecte nu se mai pot aduna în concepte care să reflecte obiectiv realitatea.
Sofismele sunt formate din truisme, nu pot rezista în fața dialecticii compuse din postulate.
Dacă ar exista un intelect pur, rațiunea s-ar transfigura în spirit, iar materia acestuia ar forma un om superior, rezistent la orice efort și la tensiunile psihicului.
Efortul posedă intrinsec forțe descătușătoare de pozitivități.Asimilând hărnicia extremă, efortul creează eul care spune întotdeauna “da” la obstacolele, încercările și traumele vieții.
Surogatul efortului, mișcarea tonifică organismul și reglează în mod optim funcționarea tuturor organelor.În conținutul efortului “nu” mișcarea lipsește cu desăvârșire, pasivitatea este dizolvată în acțiune, iar spleenul se volatilizează în activități.
Pasivitate și alergie la activități, lenea își impune coercițiile asupra efortului în care se circumscrie omul cu ritm interior lent, cu timpul neîmpovărat de activități desfășurat în zile terne.
Zgomotele stridente ale efortului ascut liniștea sonoră în care țipătul este sugrumat de neputință, iar în spațiul generos al efortului se circumscrie omul activ pentru care timpul înseamnă valoare și măsură.
Nu tremur când cugetul pune teme și întrebări cu poleieli de teoreme și nu am frisoane în momentul în care apăs mintea să țâșnească idei în care se regăsește fiecare, devoratoare de simboluri speculative.
Apreciez efortul spiritual concretizat în poezii, maxime, eseuri, nu sunt robul lui “non” dintr-o aprehensiune de a nega totul, ci al lui “pro” împrăștiat în discuții elevate afirmative.
Distanța de la mine însumi înlănțuit într-o realitate cu dioptrii la altul turnat în tipare proprii, întinde efortul de la minimul existenței fără probleme la maximul fiindului, forțând capacitatea intelectului și mărind travaliul spiritului, căci între minim și maxim se încadrează normalitatea.
Efortul înnobilează rațiunea și creează omul vertical ce coboară în rațional stabilind cu realul afinități ale gnozelor și desfide avortonii ce au echivalențe cu anormalitatea.
Prin efort combinat cu imaginație și inovații, știința a progresat, creând subramuri noi, de perspectivă și diversificându-și produsele.
Scânteia de idei complexe, stilizate, aprinde flacăra purificatoare a științei, cu orizonturi de paradigme vaste și cu panorame de invenții ce-și expun argumentele persuasive managerilor aplecați înspre nou și modernism.
Știința a evoluat odată cu omul nou, posesor al unei rațiuni vaste evidențiate în teze, ce înlătură vâscozitatea erorilor și gafelor, sfărâmițând false sinteze.
O latură a științei cultivă teoriile plăcerii în existență, evidențiind sau creând mijloacele pentru a obține plăcerea maximă, ca țel în viață, însă aceasta poate degenera în concupiscență.
Efortul și știința au afinități, se completează, căci fără efort știința nu poate evolua, iar fără știință nu am avea mijloacele care să justifice efortul.