Alături de Palatul Parlamentului se va construi Catedrala Mântuirii Neamului. O construcție megalomană la fel ca și prima, și care cu siguranță va bate și ea vreun record. Poate recordul celei mai mari catedrale din ortodoxia europeană. Este o inițiativă lăudabilă și mai cu seamă dezirabilă, dacă ținem cont de finalitatea ei, mântuirea neamului (cu mare probabilitate a celui românesc!).
Este o pură coincidență tandemul celor două construcții gigantice sau sunt perfect justificabile la nivel de inconștient colectiv?
Marele dictator patriot din perioada comunismului a înălțat Casa Poporului, simbol de modernitate, măreție și unitate al unei Românii ajunse la apogeul evoluției comunismului. Pe lângă a fi un simbol al unei grandomanii personale și bolnave, se dorea poate a fi un simbol național, în care tot românul să se regăsească, să se mândrească într-un fel sau altul și să spună că are o Casă. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci această construcție avea și aspecte pozitive. Cert este că se dorea o Casă a Poporului, chiar dacă ar fi fost bântuită de elita comunistă.
Între timp lucrurile s-au schimbat sau mai bine zis evoluat într-o cu totul altă direcție. Marele dictator patriot nu mai este, comunismul s-a metamorfozat într-un pseudocapitalism și pseudodemocrație execrabile, iar Casa Poporului a dispărut.
Cine are ochi de citit să observe atent evoluția terminologică care s-a produs după decembrie ’89: Casa Poporului versus Palatul Parlamentului. Evoluția politico-economică a ultimelor două decenii au produs schimbări (negative) profunde. În aceste meiandre interminabile de schimbări, tot românul a văzut cum, ca într-un miracol din basme, Casa a devenit Palat. Ce bine, fără marele dictator patriot, românul nu mai trăiește într-o simplă Casă, ci într-un Palat. Iluzie! Casa a devenit într-adevăr Palat, dar românul a fost dat afară din ea, exact invers ca în basme. Palatul nu este Palatul Poporului, ci Palatul Parlamentului. Din punct de vedere simbolic, psihanalitic, al inconștientului colectiv al clasei politice, la care mai adăugăm și punctul de vedere al realității de astăzi, interpretarea acestei schimbări apare destul de clară: Parlamentul i-a furat românului și casa și palatul, și l-a trântit afară, lăsându-l de izbeliște. Ba mai mult, l-a sărăcit, l-a jefuit și l-a batjocorit. Ruptura dintre popor și parlament (clasa politică) a devenit astfel abisală și inconciliabilă.
Așadar, Marele dictator patriot a dat greș; Casa care trebuia să devină a Poporului, a devenit un Palat în care colhăie elita nelegiuirii, a tâlhăriei, a preacurviei și a nerușinării. Marele dictator patriot și-a plătit această greșeală cu propriul lui sânge. Nici nu se putea altfel, orice mare construcție, cere o mare jertfă de sânge. Prin acest sânge noua elită politică și-a legitimat orânduirea și dreptul de a jefui și blestema neamul românesc.
Mai apare o simplă coincidență construirea Catedralei Mântuirii Neamului alături de Palatul Nelegiurii și Asupririi neamului românesc?
Biserica Ortodoxă Română dorește să mântuiască neamul românesc și bine ar fi să se întâmple așa. Este însă suficientă o Catedrală megalomană pentru mântuirea unui întreg neam? De către cine vrea să ne mântuiască Biserica Ortodoxă, de politicieni, de păcate, de antipatriotismul românesc sau chiar să ne izbăvească de noi înșine? Va putea oare Catedrala să înfrunte și să învingă Palatul sau va deveni și ea Catedrala Parlamentului? Va fi nevoie și aici de o mare jertfă de sânge ca să legitimăm mântuirea?
Poate că Biserica Ortodoxă, prin această Catedrală, vrea să semene o sămânță de speranță în sufletul oropsit și zbuciumat al românului. Poate că acesta este semnul începutului unei schimbări profunde, radicale și pozitive. Poate.
Istoria a făcut din român un răbdător, iar răbdarea l-a ajutat să supraviețuiască printre celelalte neamuri. Dar până când această răbdare?