Nu cunoaștem dacă mai există vreun domeniu literar-cultural-didactic pe care, profesoara Valeria Manta TÃICUÞU, nu l-a abordat. Până în acest moment avem dovada multor preocupări ale sale, materializate în opt cărți publicate și foarte multe cronici de carte menite să semnaleze aparițiile mai importante de pe piața literară. Din volumul „Citește, Ulise, și plângi” aflăm cum gestionează poeta Manta-Tăicuțu metafora în contextul poeziei de factură clasică și nu ne este greu să constatăm că poemele sale sunt îndelung cizelate să încapă în tiparul clasic al sonetului. Versurile sunt ușor curgătoare, fără decorațiuni stridente, iar metaforele presărate cu măsură dă întregului proaspete virtuozități prozodice, dovedind o poetică riguros studiată și bine aplicată.
Poemele-sonet reprezintă acordurile unei partituri bine construite, fără fragmentări inutile, dispuse în volum în așa fel încât să poată fi urmărite concomitent și care au drept efect o impresie acustică plăcută.
Percepția vizuală reproduce o gravură policromă într-o succesiune de fenomene repetabile, cu finalitate practică, în evoluția unui proces de ardere din care se desprinde partea luminoasă a unei limbi de foc.
Coarda sensibilă a sufletului este marcată de tristețea generată de invazia unui demon impudic și feroce, iar poeta devine mediator între năvălitor și Divinitate. Versuri duioase dedică prietenilor duși la Domnul care, din când în când, se-n torc de le e dor/ să guste tămâioasa și să mai stăm la sfat/ ca să nu uite drumul le pun ștergar curat/ și-un colț de pâine albă pe masa din pridvor (…) când pleacă bătătura miroase a mormânt/ și totuși vreau s-apară și îi momesc pe-aici/ cu vin vechi în ulcica albastră de pământ (XXXVIII- Lui Laurențiu Ulici).
Poezia Valeriei Manta Tăicuțu este un loc unde patimile sufletești trec din suferință spre liniște ca într-o anticameră de purificare.