Adeseori, aparenta lipsă de însemnătate a cuvintelor sfârșește prin a ne induce un determinism fatal: desconsiderarea ideilor înseși pe care acestea le articulează; proces amplificat, am putea spune, chiar de o anumită inconștiență a cititorului care, în virtutea obișnuinței, tinde a ignora faptul că tocmai ideile, mai degrabă decât materia, exercită asupra individului și rațiunii sale o dominație cu mult mai puternică și amenințătoare cu cât este mai subtilă și incontrolabilă. Pretutindeni în jurul nostru, cuvintele și, dimpreună cu acestea, ideile, angrenate în mișcarea lor haotică, amețitoare, conturează o a doua realitate – fascinantă în egală măsură –, niciodată statică sau reversibilă, care se suprapune, cumva, peste cea materială fiind doar în aparență subordonată ei. S-ar putea afirma că realitatea materială, deoarece o cunoaștem într-un mod nemijlocit, este cu mult mai accesibilă și, totodată, inteligibilă decât ar putea fi vreodată universul cuvintelor, al ideilor. Materia, în dinamica ei perpetuă, vădește o anumită ordine și linearitate specifică, oferind astfel posibilitatea decriptării unor legi fizice mai mult sau mai puțin precise, universal valabile, care nu se aseamănă nicidecum cu cele care guvernează ideile. „Ideile plutesc în aer, dar plutesc neapărat după niște legi: ideile trăiesc și se răspândesc după niște legi pe care noi le sesizăm cu mare dificultate (...).” (1)
În acest univers conceptual al ideilor, «realitatea» este constant supusă transformărilor, reinterpretărilor și reordonării valorice, mișcări cauzate de anumiți factori care rămân, de cele mai multe ori, insesizabili, neinteligibili, eludând orice încercare de a-i încadra în tipare statornice, frizând iraționalul. Un exemplu deosebit de relevant, ce ilustrează tocmai această capacitate de reconversie treptată a unui concept sau idei până în punctul în care conținutul rezultat ajunge chiar opusul celui inițial – o mutație remarcabilă –, este episodul, poate mai puțin cunoscut, al morții Hypatiei (anul 415 e.n.), care ar fi fost, fără îndoială, dat uitării dacă de uciderea abominabilă a acestei femei nu ar fi fost vinovați tocmai niște creștini. Se spune că ea ar fi fost „«smulsă din trăsura ei, dezbrăcată la piele, târâtă până la biserică și căsăpită de Petru Lectorul și de o ciurtă de fanatici turbați și nemiloși: carnea i-a fost răzuită de pe oase cu cochilii de scoică ascuțite, iar membrele ei tremurătoare au fost azvârlite în foc»” (2). Se mai precizează apoi faptul că „«desfășurarea anchetei și pedepsirea făptașilor au fost oprite cu ajutorul unor plocoane potrivite.»” (3)
Evaluând în prezent acest tulburător episod istoric, cu greu am putea ajunge la o concluzie exactă asupra a ceea ce i-a determinat pe indivizii cu pricina, îndoctrinați tocmai cu învățăturile Noului Tesament – prin urmare, creștini –, să înfăptuiască o asemenea barbarie căreia, cu sigurață, nu i s-ar putea oferi nicio justificare rațională. Mai mult decât atât, Biblia însăși nu conține niciun enunț din care s-ar putea, cumva, deduce – pe căi raționale – că păgânii ar trebui omorâți cu atâta sălbăticie, ceea ce ne îndreptățește să credem că acei creștini, doar în virtutea propriei rațiuni – independent de învățăturile biblice –, au conchis că o asemenea crimă este nu numai îndreptățită, ci și necesară, de vreme ce au dus-o la îndeplinire cu atâta zel. Întrebarea, în acest caz, este următoarea: În urma căror transformări conceptuale, susceptibile de a fi rodul unei rațiuni normale, enunțul „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Marcu, Cap. 12-31) ar putea fi deformat până într-atât încât să devină o condiționare suficientă pentru a-l ucide pe un păgân? Demn de subliniat este faptul că, în gândirea acelor creștini, cele două concepte implicate – iubirea aproapelui și suprimarea păgânilor – pot coexista fără a se exclude. În ceea ce privește moartea Hypatiei, avem o singură certitudine: învățăturile biblice nu au fost suficiente pentru a împiedica o astfel de crimă; dimpotrivă, am putea considera că, într-o anumită măsură, chiar acestea au provocat-o. Prin urmare, lectura biblică a fost, în acest caz, cu siguranță, una eșuată – preceptele în chestiune, departe de a-l angaja pe cititor într-o experiență a edificării, au fost denaturate în cel mai bizar mod posibil datorită, poate, unei defectuoase interpretări; urmările receptării deficitare fiind dintre cele mai nefericite. Oare Mântuitorul Însuși, învățându-i pe oameni să-i iubească și pe potrivnicii lor, și-ar fi putut închipui vreodată că învățăceii Lui vor sfârși prin a-i omorî? Cu siguranță că nu. Tocmai de aceea putem afirma că universul cuvintelor, al ideilor rămâne o realitate ce pare să desfidă principiile elementare ale rațiunii, dovedindu-se a fi, întotdeauna, incontrolabil și instabil, imprevizibil.
În cazul cuvintelor și ideilor care compun și dau consistență unui text literar, pe lângă această condiție a impreciziei semantice, a deformărilor inevitabile ale sensului, se adaugă încă un factor care adâncește confuzia: literaritatea. Aceasta – literaritatea – se dovedește a fi un concept cu atât mai neclar cu cât, în termenii anumitor cercetători, este definită tocmai ca deviație lingvistică, articulându-se, în urma unor diferențe specifice de expresie – estetice –, pe fondul comunicării obișnuite, ea însăși un proces destul de problematic. Pe lângă aceasta, literaritatea se mai remarcă și prin faptul că deviația lingvistico-estetică pe care o presupune se află angajată, la rândul ei, într-un proces evolutiv, deoarece ea „nu se deosebește doar de norma cotidiană sincronă, ci și de o normă poetică a precursorilor” (4) pe care ea, „ca deviație de la deviație” (5) o înlocuiește sistematic în virtutea unei perpetue progresii.
În acest proces, critica – discursul secundar al creației literare – reflectă progresul treptat al literarității, încercând, uneori, să identifice și să explice tocmai acei factori care au provocat fiecare transformare estetică; multe dintre textele cărora li se atribuia în trecut un caracter inovator sunt considerate banale în prezent, iar cele de astăzi ar fi trecut drept inepții în relație cu sistemele critice deja consumate. De pildă, imoralitatea care le era atribuită, cu mai bine de un secol în urmă, textelor lui Caragiale stârnește o oarecare confuzie printre cititorii zilelor noastre, deoarece, în opera acestui scriitor, exceptând ironiile usturătoare, nu poate fi identificat niciun episod indecent care ar putea să indispună și nicidecum o scenă erotică. Din aceasta am putea conchide că literatura evoluează, cumva, către o tot mai accentuată lipsă de moralitate, până când se va elibera cu totul de limitările impuse de un astfel de concept perimat. Totodată, este dificil de anticipat rezultatul acestei direcții; probabil că, peste un secol de acum, se va putea scrie orice și oricum sub adăpostul etichetei de literatură.
Astfel, contemporanii lui Caragiale, care roșeau citindu-i textele, apar în pragul secolului XXI drept o specie bizară; acel Duiliu Zamfirescu de odinioară, care, citind nuvela „O făclie de Paște”, își simțea „mușchii obrazului strâmbați de dezgust” (6), nu poate decât să ne uimească prin sensibilitatea sa estetică excesivă. Demersul critic prin care astfel de opinii își găseau o justificare a devenit necorespunzător în raport cu exigențele (?!) prezentului.
Remarcabilă este și relatarea unui cronicar al Nopții furtunoase, care, între altele, face următoarea mențiune: „Am văzut printre doamnele ce străluceau în loje că multe ascundeau gentila-le figură cu evantaliurile ce mânuiesc așa frumos.” (7) Jena – un sentiment de mult uitat pe care publicul progresist, în virtutea înaltei sale concepții estetice, caută să-l evite. Însă, față de piesa în chestiune, reacția este totuși exagerată.
Transgresând tiparele criticii, atât literaritatea cât și iraționalul, absurdul comunicării ating o culme a rafinamentului în opera caragialiană, articulând un stil inimitabil, pe care anumiți cercetători îl situează în rândul precursorilor lui Eugen Ionescu. Dar cititorii nu par a fi familiarizați decât cu latura superficială – comică – a literaturii acestui scriitor, nereușind să asimileze profunzimile sale, care se dovedesc a fi nu tocmai comice; de unde rezultă și binecunoscuta prejudecată sesizată de Nicolae Manolescu: „unde nu e comic, Caragiale nu e Caragiale.” (8)
Însă Caragiale este Caragiale tocmai pentru că nu a fost doar comic.
La antipodul formei comune de receptare, constant supusă anumitor limitări, se situează opinia, întrucâtva singulară – nu și neîntemeiată –, a lui Mircea Iorgulescu, care remarcă o anumită anxietate ce persistă în substratul acestor „comicării”, în aparență cât se poate de inocente: „(...) în lumea lui Caragiale ești ispitit la tot pasul să râzi în hohote, râde și ea, dar la rădăcina râsului se află spaima. Râzi, râzi, râzi, și dintr-o dată, vorba unui personaj de acolo, «te-apucă groaza, monșer, groaza!»” (9). Observația este cât se poate de pertinentă; în ansamblul ei, opera caragialiană, satirică prin excelență, are o singură intenție, rațiune pe care scriitorul o urmărește neabătut, nu alta decât a criticii burgheziei decadente din acea perioadă – elementul comic este, într-o anumită măsură, secundar, fiind doar mijlocul prin care scriitorul își realizează, de fapt, critica. Râsul dizolvant al lui Caragiale poate fi considerat drept o reacție în fața unei societăți diforme, una care nu putea nicidecum să primească aceste critici râzând. Așadar, Caragiale, asumându-și o atitudine deloc îngăduitoare față de moravurile vremii – deoarece concesiile compromit –, a devenit, în scurt timp, un scriitor, cumva, paradoxal și, desigur, controversat. Îl putem numi paradoxal, datorită faptului că operele sale, deși valoroase, nu au primit niciodată recunoașterea oficială care li se cuvenea – rezistența pe care mediul academic i-a opus-o constant a fost, fără nicio îndoială, covârșitoare.
Cea mai energică și justă consemnare, care concentrează într-o formulă unică, de un impact remarcabil, întregul proces de marginalizare îndreptat împotriva marelui dramaturg, îi aparține criticului literar independent Șerban Cioculescu: „Trebuie subliniat însă cu toată tăria că numai moartea lui Caragiale a înlăturat toate piedicile, pentru a-l așeza cu toate onorurile în panteonul literaturii naționale.” (10) Departe de a fi o exagerare, enunțul de față reflectă adevărul istoric care nu poate fi contestat, date care nu suportă o interpretare abuzivă: la 14 aprilie 1891 are loc „memorabila” ședință a Academiei unde, în pofida apărării lui Iacob Negruzzi – singurul care l-a susținut (!) –, lucrările propuse, Comediile și drama Năpasta, primesc votul defavorabil al lui B. P. Hasdeu, G. Sion și Dimitrie A. Sturdza, iar astfel, din considerente mai mult politice decât literare, lui Caragiale i se refuză premiul I. Heliade Rădulescu. Voturile exprimă rezistența în bloc a juriului: 20 contra și doar 3 pentru. Adversarii Junimii, printre care se număra și B. P. Hasdeu, nu puteau să nu profite de această oportunitate pentru a lovi în prestigioasa grupare literară, găsind, totodată, o cale susceptibilă de a câștiga adeziunea, simpatia opiniei publice, imputând creațiilor dramaturgului imoralitatea și lipsa de patriotism – operele în chestiune ar fi fost compromise de necunoașterea specificului național, care lui Caragiale i-ar fi rămas inaccesibil. În prezent, o astfel de critică s-a dovedit a fi cu totul neîntemeiată. Mai mult decât atât, specificul național al românilor – deja renumiți pentru oportunismul și flexibilitatea lor – trecea, în epocă, drept o calitate într-atât de ambiguă și deloc măgulitoare, încât îl îndreptățise pe cancelarul german Otto von Bismarck să afirme: „Românii nu sunt o națiune, ci o profesie” (11), recomandând, cu tărie, pentru înfăptuirea progresului acestei societăți, „nu construcția de căi ferate, ci folosirea biciului”. (12) Așadar, o națiune suficient de decăzută, încât să i se indice folosirea biciului ca unic mijloc al edificării, nu avea cum să poată fi coborâtă mai jos de atât prin comediile domnului Caragiale. Însă niciun academician cu „ambiț” nu s-ar fi arătat dispus să recunoască acest lucru, ci ar fi văzut o soluție mult mai potrivită în combaterea unor opere care reflectau totuși o realitate.
Unsprezece ani mai târziu, la data de 23 martie 1902 (1901?), istoria avea să se repete: Academia respinge volumul Momente al scriitorului, propus de Dimitrie C. Olănescu (Ascanio) pentru premiul Năsturel Herăscu. Este, într-adevăr, remarcabilă, prin persistența sa, ostilitatea membrilor Academiei (!); deși cele două legitime solicitări sunt despărțite de o perioadă de timp pe care am putea să o considerăm suficientă pentru dezamorsarea acestui conflict, marele dramaturg rămâne în continuare un scriitor „ținut la carantină”. Cumulând astfel două refuzuri vehemente, la data de 14 martie 1905, Caragiale se va stabili definitiv la Berlin. Nimic nu l-ar mai fi putut reține în țară. Nu mult după aceea, pe meleaguri străine, în vara anului 1912, scriitorul va înceta din viață.
Numai timpul va fi acel judecător imparțial care va dezvălui, treptat, decadentismul unei societăți ce încerca să-și ascundă diformitățile suprimând constant orice critică – și ar fi avut, într-adevăr, nevoie de critică (!), deoarece, în periodicele vremii, printre altele, se regăsesc statistici impresionante: ziarul Națiunea, al lui Dumitru Brătianu, estima că populația analfabetă a țării ar fi reprezentat un procent de 94% (13) din totalul numărului de locuitori. Referitor la aceste discrepanțe enorme între categoriile sociale, istoricul Florin Constantiniu notează următoarele: „Fractura dintre elite și mase e atât de profundă, încât ele apar ca două lumi între care comunicarea autentică e practic inexistentă.” (14) Însă faptul nu este întru totul surprinzător – precedentul istoric există. Pentru a vedea ruinele dintre care s-a ridicat așa-zisa burghezie din a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX – cea care face obiectul literaturii lui Caragiale – este necesar să privim către însemnările unui mare cărturar, boierul Dinicu Golescu, care, într-o manieră deosebit de plastică, expresivă, surprinde situația țărănimii – populația majoritară – din perioada cuprinsă între 1824-1826. Pentru o mai bună înțelegere, amintim faptul că marele dramaturg s-a născut în anul 1852, la o distanță de numai 26 de ani (!) față de cele relatate: „O! să cutremură mintea omului, când își va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, frații noștrii, au fost câte zece așternuți pe pământ, cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecile lor, ca mușcându-i muștele și tânțarii, nici să poată a se feri.” (15) Distinsul cărturar, o excepție în ceea ce privește sinceritatea în peisajul culturii noastre, din fericire, nu cruță niciun detaliu, dorind conservarea adevărului istoric: „Aceste nedrepte urmări și nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloșii lăcuitori întru așa stare, încât întrând cinevaș într-acele locuri, unde se numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici grajd împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrana familii lui, și, în scurt, nimică; ci numai niște odăi în pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevaș, nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta și cu copiii împrejurul vetrii, și un coș de nuiele scos afară din fața pământului și lipit cu balegă.” (16)
Situația apăsătoare a țărănimii, desigur, persistă. În anul 1907, după încheierea serbărilor fastuoase ale jubileului de 40 de ani de domnie a regelui Carol, „neașteptată ca și un seism” (17), izbucnește marea răscoală ce avea să cuprindă întreagul teritoriu al țării, concentrându-se mai cu seamă în Muntenia și Oltenia. Din păcate, în ceea ce privește situația țăranilor, urmările răscoalei – sângeros reprimată – au fost neînsemnate; limitarea temporară a exploatării nu poate fi considerată nicidecum o îmbunătățire semnificativă. Ulterior, „moșierii și arendașii, reîntorși la conacele lor, au schingiuit sau au ucis cu propriile mâini pe foștii răsculați.” (18) Numărul victimelor se apreciază a fi de ordinul miilor. În astfel de împrejurări, consolidarea socialismului concomitent cu ascensiunea ulterioară teoriei marxiste nu constituie nicidecum o surpriză – totul părea să o confirme, iar, în contrast cu aceasta, revendicările burgheziei, care căuta să ofere, cumva, o minimă legitimitate acestor atrocități, erau o minciună. Burghezia, notează Karl Marx, „a pus în locul exploatării voalate de iluzii religioase și politice, exploatarea deschisă, nerușinată, directă și brutală.” (19) Tocmai din această pricină burghezul – o prezență de dată recentă pe scena istoriei fostelor principate – devenise, în epocă, un individ paradoxal, suspus unor constrângeri ireductibile: necesitatea de a avea o morală care să-i justifice acțiunile, pe care, apoi, sistematic, o încălca.
În momentul desfășurării acestor tulburătoare evenimente, Caragiale se afla la Berlin. Dar, în pofida distanței, scriitorul nu va rămâne nicidecum indiferent față de problemele din țară, ci va publica unul dintre cele mai cunoscute articole ale sale: „1907. Din primăvară până-n toamnă”. Succesul va fi enorm – 13 000 de exemplare vândute. Critica virulentă adresată partidelor politice, conservator și liberal deopotrivă – de fapt, a „facțiunilor”, fiecare având nu partizani, ci „clientelă” –, atinge o intensitate rar întâlnită. Dinamica lor, observă Caragiale, este, de regulă, următoarea: „Una stă la putere și se hrănește: alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep turburările de stradă…” (20)
Din melanjul atipic dintre elementele vechii societăți agrare și cele ale unui capitalism incipient – de import –, rezultase această burghezie, cumva, inoportună, născută prematur și, prin urmare, ineficientă, care, în lipsa unei industrii naționale, nu avea altă cale pentru a-și asigura autonomia economică decât prin exploatarea claselor inferioare, impunând o fiscalitate excesivă. În acest context, literatura lui Caragiale se înscrie pe o poziție reacționară, fără posibilitatea de a fi asimilată socialismului ori marxismului, deși există o anumită convergență a criticelor orientate constant înspre mediul burghez. Tocmai materialismul, spre care își îndreaptă Caragiale insistent sarcasmele, constituie un astfel de exemplu. La rândul său, Karl Marx va nota, în aceeași manieră cinică, în Manifestul Partidului Comunist: „Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe câștigul privat.” (21) Prima traducere a acestei istorice publicații urma să apară abia în anul 1892 la Iași. Dar stafia comunismului încă nu penetrase cercurile superioare ale intelectualității române aflate în retard față de evenimentele europene. Deși prima publicație periodică socialistă românească – „Socialistul” – apare în anul 1877 la București, ea păstrează totuși un caracter marginal.
Remarcabilă este încercarea energică a criticului C. Dobrogeanu-Gherea, care încearcă o deturnare a operelor marelui dramaturg, pentru a-l situa în rândul partizanilor socialismului: „Și d-nul Caragiale va servi cauza noastră, fie oricât de reacționar ar fi. Ne va sluji volens-nolens.” (22) Însă condeiul acestuia este unul pe care C. Dobrogeanu-Gherea nu l-a câștigat. Dramaturgul dezminte, cu tărie, afinitățile de acest gen: „Orice idee, părere sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut indiferentă. (...) Ce poate să aibă valoare pentru mine este talentul, puterea cu care acea idee, părere sau sistemă, cu desăvârșire nule prin ele însele, se pot susține și manifesta față cu posibila mea iritare intelectuală.” (23)
Un scriitor nestatornic precum I. L. Caragiale este dificil de anexat vreunei grupări, indiferent de ideologia pe care aceasta și-o revendică. Nici colaborarea sa la Junimea nu a fost scutită de anumite conflicte, care vor conduce, treptat, la ruperea definitivă – în anul 1892 – a relațiilor cu Titu Maiorescu, gest pe care, ulterior, îl va regreta.
Așadar, din perspectiva unor astfel de ideologii, marele dramaturg nu este recuperabil, deoarece acest „proletar al condeiului” – pentru a folosi sintagma criticului Șerban Cioculescu – niciodată nu a imprimat operelor sale un sens care ar putea fi asociat ideii luptei de clasă. Criticând burghezia, Caragiale vizează defectele, superficialitatea, incultura și viciile, fără ca prin aceasta să urmărească o idealizare a țăranului ori proletarului exploatat de o astfel de clasă parazitară și incompetentă. Burghezul lui Caragiale este corupt, ineficient, imatur, incult și lacom, însă niciodată nu putem vedea în el un asupritor, un individ odios, cu toate că, dincolo de imaginea comică pe care autorul o proiectează asupra lui, este, de fapt, cât se poate de dăunător. Prin urmare, literatura socialistă nu va putea găsi în Caragiale un sprijin, fiind un scriitor a cărui operă poate deveni incomodă, în egală măsură, chiar și pentru acela care încearcă, zadarnic, să o deturneze în favoarea sa.
„Înfruntarea dintre conservatori și liberali a reprezentat conținutul vieții politice românești între 1866 și 1918” (24), afirmă istoricul F. Constantiniu, iar, dintre cele două grupări, Caragiale a preferat ramura conservatoare. Ulterior, după publicarea faimosului articol „1907. Din primăvară până-n toamnă”, Caragiale își face cunoscută intenția de a participa activ la viața politică, înregimentându-se în partidul conservator-democrat, sub conducerea lui Take Ionescu, susținându-l pe acesta în campania sa electorală din 1908. Dar, cu toate acestea, „nu numai că n-a obținut râvnitul loc în parlament, ci nici măcar n-a ajuns să figureze pe listele de candidați ale takiștilor, care au preferat să promoveze alte nume, prăbușite demult în neantul uitării.” (25)
În urma lui Caragiale au rămas doar cuvintele așternute în paginile operelor sale, fără de care literatura națională ar fi fost mult mai searbădă.

Note:

1. Feodor Mihailovici Dostoievski, Jurnal de scriitor, Ediția a III-a, Editura Polirom, București 2008, pag. 649
2, 3. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, Humanitas, București, 2005, pag. 383
4, 5. Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text, Editura Univers, București 1983, pag. 149
6. I. L. Caragiale, Opere III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatură, București 1965, pag. 615
7. I. L. Caragiale în conștiința contemporanilor săi, Editura Minerva, București 1990, pag. 63
8. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești 2008, pag. 431
9. Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 11
10. Șerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, București 1987, pag. 116
11, 12. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 1997, pag. 239
13. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, București 1965, pag. 153
14. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 1997, pag. 257
15, 16. Dinicu Golesu, Însemnare a călătoriei mele, Editura 100+1 Gramar, București 1998, pag. 83
17. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 1997, pag. 257
18. Istoria României. Compendiu, Editura Didactică și Pedagogică, București 1969, pag. 398
19. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București 1998, pag. 13
20. I. L. Caragiale, Politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 136
21. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București 1998, pag. 28
22. I. L. Caragiale în conștiința contemporanilor săi, Editura Minerva, București 1990, pag. 104
23. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, București 1965, pag. 293
24. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 1997, pag. 253
25. Ștefan Cazimir, Caragiale e cu noi!, Editura Garamond, București, pag. 18-19