M-am decis să scriu un eseu despre condiția marelui scriitor. Inițial, voiam să îmi numesc eseul pur și simplu „Condiția scriitorului”, dar am vrut să evit orice ambiguități. Oricine scrie ceva despre care pretind că ar fi „literatură” se poate numi „scriitor”, dar scopul acestui eseu este de a încerca să prezint caracteristicile generale ale acelor puțini indivizi care pot fi numiți cu adevărat „mari scriitori”.
Principala carte pe care mă voi baza pentru scrierea eseului este „Orlando” de Virginia Woolf , deoarece personajul ei principal, Orlando, este prezentat ca fiind un scriitor cu o adevărată dragoste de literatură și cu preocupări tipice pentru marii scriitori. Aș menționa că scopul principal al Virginiei Woolf în „Orlando” a fost să vorbească despre drepturile femeilor și să contrazică vechile stereotipuri despre ele, dar, deși îi apreciez lupta pentru drepturile femeilor, scopul eseului meu este altul.
Revenind la eseul meu, ni se spune că activitatea literară a lui Orlando a început în copilărie, ceva normal, deși nu necesar, pentru un mare scriitor : „Niciodată nu a cerșit vreun copil mere precum Orlando cerșea hârtie; nici dulciuri precum cerșea cerneală”. Era un copil neîndemânatic, iar această neîndemânare este tipică pentru oamenii cu multă imaginație, care se mișcă mai ușor în lumea gândirii abstracte și a visurilor sublime decât în lumea materială comună. Cum remarcă naratorul, „această neîndemânare face pereche deseori cu o dragoste de singurătate”, cu o viață interioară foarte activă. Orlando avea o inteligență peste medie și era sensibil, prin urmare era capabil de sentimente puternice, uneori contradictorii.
La începutul cărții, când timpul acțiunii este sfârșitul secolului al șaisprezecelea, Orlando scrie o dramă ale cărei personaje erau „Viciul, Crima și Mizeria”. Woolf vrea să spună că stilul și temele scriitorilor sunt influențate de epoca și locul în care aceștia trăiesc : „Epoca era elizabetană; moravurile lor nu erau aceleași; nici poeții; nici clima”. Ar fi greu de imaginat un scriitor englez de astăzi (sau de pe vremea lui Woolf) compunând o dramă ale cărei personaje să fie virtuți sau defecte umane scrise cu majusculă, dar pe vremea aceea era complet normal.
Cu toate acestea, nu totul e subordonat determinismului. De exemplu, Laurence Sterne a scris „Tristram Shandy” într-un stil foarte inovator pentru epoca lui. De-a lungul cărții ei, Woolf prezintă (implicit sau, uneori, explicit) istoria mișcărilor literare europene, iar Orlando se adaptează lor, dar această adaptare completă nu este necesară. Unii scriitori sunt mai inovatori, alții preferă metode mai tradiționale de a-și structura ideile, iar, precum a spus William Blake, „geniul este întotdeauna deasupra epocii sale”. Această afirmație este în concordanță cu aforismul lui Schopenhauer : „Omul cu talent atinge o țintă pe care nimeni altcineva nu o poate atinge; omul de geniu atinge o țintă pe care nimeni altcineva nici măcar nu o vede încă”. Chiar dacă un scriitor genial este încadrat într-o mișcare literară deja existentă, întotdeauna va adapta ideile acelei mișcări stilului său, nu invers.
Revenind la Orlando, pe când era adolescent, regina Elizabeta I (care apare ca personaj doar la începutul cărții) vede în el „forță, grație, romantism, nebunie, poezie, tinerețe”, precum și „o inimă de aur; loialitate și șarm bărbătesc”. Sunt comentarii valoroase privind caracterul lui Orlando. El pare a fi superior din punct de vedere moral scriitorului Nick Greene (care apare ca personaj ceva mai târziu) sau descrierii făcute unor scriitori ca Shakespeare sau Marlowe sau Pope. Astfel, deși Woolf considera că e absurd să îi idealizezi pe scriitori, este probabil la fel de absurd să cazi în cealaltă extremă și să presupui că un scriitor trebuie neapărat să aibă toate defectele umane posibile.
Deja de la o vârstă fragedă, Orlando era preocupat de probleme precum diferența dintre „verde” în Natură și „verde” în literatură, naratorul afirmând că pare a exista o „antipatie spontană” între Natură și Litere. Literatura nu se scrie cu arbori sau flori sau munți, se scrie folosind cuvinte. Fiecare cuvânt în limba noastră maternă (sau o limbă pe care o înțelegem foarte bine) reprezintă un concept abstract. Atunci când vedem un cuvânt scris, nu avem în fața noastră un obiect concret, trebuie să ne folosim imaginația pentru a vizualiza obiectul, sau pur și simplu operăm cu o „imagine mentală” mai schematică. Astfel, literatura poate fi mai frumoasă sau mai urâtă decât Natura, în funcție de cât de bine e scrisă. Dacă un pictor poate picta într-un mod suficient de realist un arbore, unui poet îi vine mai greu să-l descrie, ar trebui să piardă mult timp și pe deasupra să piardă efectul poetic asupra cititorului.
Natura este fizic reală, prin urmare, nu poate decât să fie realistă, dar literatura, în special Poezia, nu ar trebui să încerce să fie realistă, ci să ne îmbogățească lumea interioară. Este evident că limbajul uman, în special limbajul literar, poate conține substantive, noțiuni abstracte, pe care Natura nu are cum să ni le ofere. Reprezentarea umană a Naturii nu este niciodată atât de realistă precum Natura însăși, nici nu ar trebui să fie.
Diferența dintre oameni și Natură este că aceasta din urmă nu are spirit. Orice scriem este idealizat, până la un anumit punct. De exemplu, și dacă cineva crede în vitalitate și încearcă să prezinte iarba, pământul etc. cu toată forța vitală a lumii naturale, cititorii vor filtra întotdeauna această forță prin spiritul lor, așa cum însuși autorul filtrase experiența vitală prin spiritul său, fie că recunoaște sau nu. Ființele umane au corpuri de animale (în acest sens fac parte din Natură), dar există ceva în ființele umane care este spiritual, astfel încât opoziția dintre Natură și Litere (literatură) este justificată. Consider literatura superioară Naturii, deoarece consider ființele umane superioare animalelor, plantelor sau mineralelor, adică, superioare când se comportă ca ființe umane și nu ca ființe din alt regn sau alte specii.
Un alt aspect psihologic al lui Orlando este simpatia lui pentru compania oamenilor din clase sociale mai joase decât a lui, în special dacă e vorba de scriitori. Astfel, deși născut în nobilime, are mai puțin din aroganța atribuită clasei lui. Diversitatea oferite de Arte și de știință îl va atrage însă mai mult decât experiențele de viață ale oamenilor simpli, fiindcă i se povesteau mereu aceleași. Un alt aspect e că nu îi plăcea dacă încerca cineva să îl facă să nu mai păcătuiască. De asemenea, era un iubitor de animale, ceea ce e normal pentru un nobil, dar poate are legătură și cu ideea lui Schopenhauer că oamenii buni iubesc animalele.
Naratorul ne spune : "capul lui era plin de rime și niciodată nu se culca înainte să creeze vreo metaforă”. Când o vede pe prințesa rusă Sașa pentru prima dată, „Imagini, metafore dintre cele mai extreme și extravagante se împleteau și se întorceau în mintea lui”, ceva normal pentru un scriitor. Orlando o iubește pe Sașa cu toată ființa lui, e complet sedus de farmecul ei, ar renunța la tot ce are în Anglia doar pentru a merge împreună cu ea în Rusia. Pasiunea lui e normală pentru prima dragoste a unui scriitor, precum e și puternica dezamăgire când prințesa îl trădează. A fi capabil de a simți puternic, chiar și atunci când sentimentele puternice amenință să te distrugă, este o premisă necesară, dar nu suficientă, pentru a deveni un mare scriitor. Trebuie să se facă o distincție între Orlando ca om și Orlando ca scriitor, în sensul că un lucru poate fi bun pentru om și rău pentru scriitor, sau invers. Deși un scriitor (sau o scriitoare) mare poate să sufere mai mult decât majoritatea oamenilor, suferința lui sau a ei nu se pierde de-a lungul secolelor, iar ceea ce exprimă poate fi plin de înțeles pentru o altă persoană sau chiar pentru mulți oameni. De exemplu, scriitori care sunt martorii unei perioade istorice tragice a națiunii lor pot să imortalizeze demnitatea suferinței națiunii lor și să îi înduioșeze pe cititori din țările lor respective sau chiar pe unii din țări străine.
Naratorul ne vorbește despre contrariile care compuneau structura psihologică a lui Orlando : „Orlando era compus în mod ciudat din multe umori – melancolie, indolență, pasiune, dragoste de singurătate, asta pentru a nu vorbi despre toate subtilitățile și schimbările lui de temperament”. Melancolia și dragostea de singurătate sunt excelente pentru citit și scris literatură, și de obicei cele mai bune opere sunt scrise în singurătate și într-o stare de melancolie. Cu toate acestea, ar fi greșit să considerăm că un scriitor caută mereu singurătatea sau are întotdeauna o stare melancolică. Câteodată are nevoie să se relaxeze sau chiar să se simtă „indolent”, câteodată caută compania oamenilor, sau, în timp ce scrie, uneori simte un conflict între melancolie și veselie, între problemele profunde ale omenirii și problemele lui personale, sau între ceea ce știe că e adevărat și ceea ce majoritatea oamenilor din timpul său cred a fi adevărat.
George Călinescu a spus „fără luptă (interioară), nu există geniu”. Fără o luptă interioară, poți fi contabil, majoretă sau călugăr(ca să dau exemple diferite, nu că nu i-aș considera pe călugări superiori), dar nu poți scrie opere excelente. Chiar dacă, după ce termini de scris, revii la o stare stabilă și calci pe pământ ferm, în timpul procesului de scriere poți fi sfâșiat de idei și emoții în conflict una cu cealaltă, iar cu siguranță că epoca noastră oferă scriitorilor multe conflicte. Este însă necesar să precizez că tu poți fi foarte ferm în principiile tale și complet concentrat pe tema abordată în scrierile tale, dar tot lupți împotriva a ceva ce consideri injust sau incorect în secolul tău sau în istoria omenirii în general. Deci acea "luptă" NU este în mod necesar o luptă între propriile contradicții interne (cum ar putea părea din studiul multor scriitori din secolul 20 sau 21).
Naratorul spune că Orlando “trebuia doar să deschidă o carte pentru ca toate pământurile lui să dispară în ceață”, adică, atunci când Orlando era în lumea literaturii și ideilor, toate posesiunile lui îi dispăreau din câmpul vizual al spiritului său, se dedica întreg scrisului, ca și cum nimic altceva nu ar fi existat pe lume, ceea ce de altfel este atitudinea corectă pentru a scrie bine.
Mai departe, Virginia Woolf încearcă să analizeze natura umană și cum aceasta se manifestă în cadrul procesului de scriere : “Natura, care ne-a jucat atâtea feste, ne-a făcut atât de inegal din lut și diamante, din curcubee și granit (...)”. Ea consideră oamenii a fi un amestec de contrarii. De asemenea naratorul spune că „poetul are față de măcelar și măcelarul de poet”. Aceasta însă nu este adevărat în cazul oricărui poet, de exemplu unii poeți au frunți mult prea largi pentru oameni care își câștigă pâinea din măcelărit. Deoarece consideră că oamenii sunt compuși din multe fragmente discontinue și contradictorii, ea spune că memoria, amintirea tuturor lucrurilor pe care le-am trăit și învățat, este singurul lucru care ne menține „întregi” din punct de vedere mental, deși câteodată fragmentele ne trag în mii de direcții diferite și e greu să ne concentrăm și asupra unui singur rând din opera noastră. Cu toate acestea, un mare scriitor trebuie să aibă capacitatea de a ieși din această luptă interioară pasionată și să găsească resurse pentru a crea ceva original. Memoria ne ține întregi, iar intelectul poate să pună ordine în haos, așa cum poate și credința în Dumnezeu împreună cu intelectul. De fapt, stabilitatea permanenta si identitatea ferma nu exista fara credinta in Dumnezeu, principiile crestine sunt opuse haosului.
În acest punct, Virginia Woolf ironizează viziunea idealizată a scriitorilor pe care oamenii din secole trecute o aveau : „În imaginația lui, părea că până și corpurile celor capabili de astfel de gânduri divine trebuie să fie cumva transfigurate”. Este evident că scriitorii nu au corpuri „transfigurate” deloc, ele funcționează la fel ca cele ale oricărui om, așa că să îți imaginezi scriitorii ca fiind semizei sau mituri este absurd. Însă, să ai un corp normal, cu toate nevoile și limitele lui, dar totuși să fii capabil de a produce mari opere ale literaturii este ceva notabil. Să fii preocupat de sensul vieții, să explori toate posibilitățile creativității umane, să încerci să găsești figuri de stil care să se ridice la nivelul marilor scriitori dinaintea ta, toate acestea trebuie să fie apreciate. Atunci când vezi toate realizările unui scriitor (sau scriitoare, dar e cam puțin economic să scriu mereu și forma feminină a cuvântului) și știi că a ajuns la ele având aceleași nevoi fiziologice ca oricare om, fiind supus acelorași dureri sufletești sau având tot felul de probleme în viața lui (sau a ei), atunci este momentul când nu idealizezi scriitorii sau scriitoarele, ci înveți să le apreciezi valoarea adevărată ca ființe umane. Și poți să încerci să înveți de la ei sau ele.
Un mare scriitor este cineva cu o inteligență foarte mare și o imaginație foarte puternică, iar asta poate însemna și o imaginație morală; astfel, marii scriitori au capacitatea de a fi mai morali decât majoritatea oamenilor, iar doar când refuză să își folosească imaginația morală, scriind opere ca jocuri mentale reci, doar atunci sunt la fel sau chiar mai răi decât majoritatea oamenilor. Să fii mai inteligent nu te face în mod automat mai moral, dar înseamnă că ai potențialul să înțelegi lucruri importante și să îi înțelegi pe alții, dacă vrei cu adevărat. Numai când marii scriitori refuză să îi înțeleagă pe ceilalți oameni ajung cinici.
Un personaj interesant în „Orlando” este Nick Greene, „poetul”. Evident, Woolf l-a creat cu scopul de a ataca viziunea tradițională a felului de a fi al unui poet. Greene „părea a fi mai obișnuit să ia în zeflemea decât să laude; să se ceartă decât să mângâie; să se zbată decât să se odihnească; să urască decât să iubească”. Însă, consider că Greene nu este un „mare” scriitor în accepțiunea pe care o dau eu termenului. Era un scriitor în primul rând de satire, apreciat în vremea sa, dar tocmai asta e, scria pentru a face pe plac unui public, nu era interesat de adevăruri profunde sau de ceva constructiv. Îi păsa mai mult de valoarea de piață a poeziilor decât de eternitatea Artei. Știa multe lucruri lumești, vulgare chiar. Greene e grozav ca o parodie a viziunii tradiționale a scriitorului, dar nu văd nimic care să indice clar că el ar fi un „mare” scriitor. Mai mult, în epoca victoriană Orlando se întâlnește din nou cu el (unele elemente din Orlando sunt fantastice, de exemplu Orlando trăiește până în vremea lui Woolf, mai mult, la un moment dat se transformă în femeie), și atunci Greene nici nu mai este scriitor, ci critic literar.
Diferența e mare, criticii literari lucrează cu precizia chirurgilor asupra rănilor adânci ale sentimentelor poetice, doar că, spre deosebire de chirurgi, nu le vindecă, doar le fac mai vizibile pentru cei ce nu le văzuseră clar. Ei sunt cronicari ai unor tragedii umane, uneori comentatori ale lor. Cei mai buni dintre ei au marele merit de a explica lucruri care nu sunt foarte clare în operele scriitorilor. Profilul psihologic al unui critic poate fi foarte diferit de cel al unui scriitor. În orice caz, e evident că nu tuturor scriitorilor le place să ia în zeflemea, să se certe sau să urască la fel de mult precum îi plăcea lui Greene, unora le place chiar opusul.
În ceea ce privește a scrie pentru „glorie”, nu este nevoie să ai o rentă viageră pentru a face acest lucru, dar ai nevoie de o anumită sursă de venit. În vremurile noastre, poți pur și simplu să ai un serviciu stabil și să scrii ce vrei în timpul liber. Desigur, ai nevoie de un serviciu care să îți ofere ceva timp liber și o stare de spirit cât de cât potrivită pentru literatură. Este recomandabil să scrii cât mai mult în timpul liceului și al facultății, dar numai dacă ai un talent îndeajuns de precoce și nu consumi prea mult alcool sau prea multe droguri. Există cazuri de scriitori care scriu cu adevărat bine doar după facultate.
Una dintre diferențele dintre Greene și Orlando este că Orlando fusese educat ca membru al nobilimii. Înainte, acest fel de oameni se bucurau de o educație aleasă, bazată pe importanța bunelor maniere, a gândirii și acțiunilor elevate și curajoase, a generozității față de prieteni și chiar inamici, a magnanimității. Când s-a apucat de scris literatură, toate acestea l-au făcut pe Orlando să îi idealizeze pe scriitori și să fie rănit atunci când s-a confruntat cu meschinăria lor. Atât în viață cât și în stilul său literar, Orlando era un nobil, așa că nu e de mirare că s-a simțit foarte rănit și dezgustat de omenire atunci când Greene a scris acea satiră nemiloasă la adresa lui. Ca o paranteză, trebuie spus că scriitorii europeni, deși astăzi mai puțin decât înainte, tind să scrie într-un stil intelectual aristocratic, spre deosebire de mai „democrații” scriitori nord-americani. Orlando ajunge să prefere compania „câinilor și a Naturii”, a primilor pentru sinceritatea și loialitatea lor, a celei din urmă pentru frumusețea ei. Arthur Schopenhauer de asemenea a preferat compania câinilor (cel puțin în a doua jumătate a vieții lui), căci Schopenhauer a făcut partea din aristocrația intelectuală a Europei. Tatăl lui fusese un negustor de succes, Arthur nu a fost un aristocrat propriu-zis, doar un aristocrat al intelectului.
Devenind singur cu gândurile sale, Orlando începe să mediteze asupra esenței dragostei, prieteniei sau a adevărului. „Se ducea la micul dejun ca un om de treizeci de ani și se întorcea de la el ca unul de cincizeci și cinci”, adică oamenii pot percepe în mod subiectiv timpul, iar să gândești intens te poate face să te simți mai bătrân decât ești. Să gândești mult sau să ai crize existențiale nu sunt semne ale fragilității fiziologice. Din contră, trebuie să fii îndeajuns de sănătos și puternic pentru a supraviețui și trece peste crize. În cele din urmă, Orlando se decide să aibă curajul de a scrie ceea ce el însuși consideră adecvat, nu ce aștepta vreun critic sau cititor.
În mod miraculos (nu e vorba de vreo operație medicală), Orlando devine o femeie și ajunge să călătorească alături de țigani prin Imperiul Otoman. A rămas cu multe din lucrurile care o caracterizau pe când era bărbat, precum dragostea pentru Natură. Era normal pentru o aristocrată din Anglia care iubea literatura să aibă sentimente puternice atunci când contempla Natura. Contemplarea Naturii o face să ajungă să mediteze asupra esenței Frumuseții și asupra modului de funcționare a rațiunii umane, iar în cele din urmă să își dorească hârtie și cerneală. Oricât ar iubi un scriitor Natura, până la urmă are nevoie de civilizație. Îți poți minimiza nevoile, dar nu poți să renunți complet la civilizație. Literatura este cultură, poate folosi Natura într-un mod respectuos, dar nu este Natură. Orlando respecta Natura, dar respecta și „gloria Poeziei”.
În cele din urmă, Orlando a reușit să se întoarcă la castelul ei din Anglia, iar la un moment dat a început să citească din „Book of Prayers”, o carte anglicană. Cum am spus mai devreme, Orlando nu avea credință într-un dumnezeu tradițional. Îngerii sau demonii ei erau legați de gramatică și stil literar, ceva într-un fel normal pentru un scriitor. Naratorul spune „Cuvintele poetului ajung unde ale celorlalți nu reușesc”. Este evident că poeții buni pot să exprime ceea ce gândesc și simt într-un mod mai convingător decât majoritatea oamenilor. Unii poeți se complac în creații arbitrare ale fanteziei lor, toate operele lor fiind jocuri (jocuri intelectuale, desigur). Alții, însă, vorbesc despre adevăratele pasiuni umane, sau despre temele eterne ale iubirii, morții sau nedreptății. Aceștia reușesc să extragă generalul din particular și să arate cum ceva ce are loc în prezent s-a întâmplat în trecut și se poate întâmpla în viitor, dar nu prin hazard, ci prin legile neschimbătoare ale lumii exterioare și ale naturii umane. Până acum, niciuna din aceste două nu au fost schimbate prea mult de tehnologie. Am exterminat unele specii, am distrus unele păduri, dar Natura e tot de recunoscut ca Natură; suntem acum mai mult moderni decât tradiționali, dar tot comparabili cu oameni din secolele trecute; de fapt, foarte similari, în special în privința defectelor noastre, mai puțin în privința virtuților.
Naratorul spune apoi (probabil ironic) „Un cântec al lui Shakespeare a făcut mai mult pentru cei săraci sau împotriva celor păcătoși decât toți predicatorii și filantropii din lume.” E dificil să estimezi în ce măsură creațiile poetice au schimbat lumea, în comparație cu religii sau teorii sociale și politice. Este evident că nu mulți oameni îl citesc de exemplu pe Shakespeare, dar marii scriitori și filozofi influențează oricum societatea. Într-o societate dată, vedem mesajele marilor gânditori și artiști transmise maselor într-o formă mai simplificată, putem auzi oameni de rând spunând lucruri fără să își dea seama că de fapt folosesc ideile altora. Orice societate funcționează pe bază de tendințe, unele exprimate într-un ton mai elevat, altele pe un alt fel de ton. Când te duci într-o țară, oamenii de acolo nu sunt exact precum în cărțile scriitorilor acelei țări, dar oricum găsești asemănări. Poți urma firul spre marile fraze ale reprezentanților culturali ai acelei țări pornind de la cuvintele și acțiunile simple ale oamenilor de rând de acolo.
Pe măsură ce Orlando se apropie de epoca modernă, începe să creadă că “schimbarea nu încetează niciodată”. Observă cum mari gânditori din secolul anterior sunt contraziși și cum uneori doi gânditori au opinii complet diferite. Trece de la scriitor la scriitor ca de la o planetă la alta, bucurându-se de „noul cer și stelele proaspete” la intrare. Pretinde că mintea umană e un „loc de întâlnire al contrariilor” și că trecem de la o dorință de asceză și o aspirație spre puritate spre dorința de a ne bucura de frumusețea Naturii și de a face lucruri lumești (și invers). De fapt, nu toți oamenii au așa un echilibru între aceste lucruri, sau sunt așa de contradictorii. Unii simt un dor de absolut mai mult decât dorințe lumești (unii ajung chiar călugări), alți oameni sunt complet dedați lumii și nu le pasă de moralitate sau spiritualitate deloc (unii ajung să fie hoți sau chiar criminali). Mulți oameni sunt într-adevăr un amestec, dar în ziua de astăzi majoritatea tind să fie egocentrici, narcisiști, superficiali și cruzi, deci balanța lor se înclină mai des spre al doilea talger descris de Woolf.
Ajunsă deja în secolul al optsprezecelea, Orlando tot simțea atracție și admirație față de scriitori, în ciuda experienței sale negative cu Nick Greene. Această admirație a determinat-o să se împrietenească cu Alexander Pope, considerat un mare scriitor al secolului XVIII. Acel secol a fost caracterizat în primul rând de raționalism, logică, proporție, măsură, iar eu îl consider unul din cele mai sărace în ceea ce privește realizările literare (calitativ vorbind), în special dacă îl compar cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Valorile propuse de secolul XVIII sunt mai folositoare pentru știință sau administrația unui Stat.
Alexander Pope era foarte inteligent și cult, dar nu sunt sigur dacă îl pot considera un „mare” scriitor. În orice caz, inteligent era, și un scriitor important de satire, așa că nu mă surprinde că Orlando a văzut în ochii lui „săgeți de malițiozitate, mânie, triumf și inteligență”. Naratorul îl compară cu o „reptilă”, ceea ce presupun că e felul lui Woolf de a îi răspunde lui Pope pentru scrierile lui înveninate împotriva femeilor în general.
Orlando pretinde că fruntea lui Pope era ca cea a oricărui om, fără nimic nobil sau strălucit în privința ei. Acest fapt nu este însă valabil în ceea ce privește fruntea unor compozitori precum Beethoven sau Tchaikovsky, sau fruntea marelui poet romantic Mihai Eminescu, care în poza făcută la Viena (în 1869) întruchipează perfect idea de geniu romantic. De altfel, Eminescu a citit toate teoriile filozofice scrise până în timpul său, era preocupat de originile universului, de adevărurile eterne privind natura umană, nu îi păsa deloc de faimă (Titu Maiorescu trebuia să îi smulgă manuscrisele din mână ca să le publice apoi), a scris exclusiv cu gândul la posteritate și la măreția Artei, a considerat Poezia mai presus de celelalte arte, deoarece exprimă cele mai profunde adevăruri despre sufletul uman în maniera cea mai clară și elevată, a fost preocupat de rolul națiunii române în contextul cultural al Europei și de drepturile politice ale românilor etc. Desigur, majoritatea timpului a fost sărac, din cauza ideilor lui, ceea ce nu trebuie să ne surprindă când vorbim de un geniu liric - apropo, poezia se poate păstra și prin memorare și transmitere pe cale orală, este și din acest punct de vedere cea mai diafană dintre creațiile artistice.
Am realizat această digresiune pentru a crea un contrast între imaginea de scriitor a lui Eminescu și cum îi descrie V. Woolf pe Pope, Addison și Swift. Înțeleg că ea dorea să răspundă atacurilor lor (și atacurilor de genul acela în general) împotriva femeilor, dar nu toți scriitorii sunt precum îi descrie ea pe aceștia trei. În ceea ce privește ideea din carte cum că geniul ar funcționa ca un fel de „far capricios”, este adevărat că nu poți să fii genial tot timpul. Însă, dacă dedici cât mai mult timp e omenește posibil spiritului tău, atunci „farul” tău va străluci cu mai multă regularitate decât dacă te complaci în tot felul de activități meschine și lumești.
Naratorul ne spune apoi că acei scriitori din secolul al XVIII-lea “colecționau mici fragmente de sticlă colorată”, și nu erau mai presus de bârfe sau de gelozie sau de a se bucura de laude. Evident, orice mare scriitor are și preocupări triviale, chiar și Eminescu avea câteva, deși le dedica mai puțin timp decât majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, scriitorii care sunt cu adevărat preocupați de probleme importante, până la punctul de a avea crize existențiale, tind să fie mai presus de bârfe și gelozie, deși e posibil să le placă să primească uneori laude.
Ființele umane nu sunt îngeri sau zei, dar pot încerca (și pot reuși !) să evolueze spiritual, pot încerca să facă bine pe cât e posibil. De exemplu, în „Scrisoarea I” Eminescu scrie despre „toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o palmă de pământ”, „pământ” aici cu sensul de corpul uman, cu dorințele și imperfecțiunile lui. El spune apoi că păcatele și vina, slăbiciunea, toate micile mizerii ale unui suflet chinuit îi vor atrage mai mult pe majoritatea oamenilor decât tot ce a gândit sau toată lumina pe care a adus-o poetul lumii. Dar ideea este că poți să aduci lumină lumii (aceasta nu contrazice faptul că lumina de fapt vine de la Hristos), în ciuda propriilor imperfecțiuni și în ciuda faptului că unii sunt orbi.
Dar din nou, Pope și Swift erau din secolul al XVIII-lea, din “Epoca rațiunii” și probabil că în cazul lor “Mintea” era cel mai important bun al lor, iar, precum însuși naratorul din “Orlando” spune, atunci când Mintea este mai mare decât tot restul, „Inima, Simțurile, Magnanimitatea, Toleranța, Bunăvoința și celelalte de acest fel de-abia au loc să mai respire”. Această descriere se potrivește foarte bine filozofilor din ziua de astăzi, dar în cazul unui poet nu este neapărat adevărat. Pentru poet e posibil să aibă o minte strălucită, dar în același timp să aibă acele calități ale sufletului care înnobilează.
În cele din urmă, Orlando ajunge în secolul al XIX-lea, unde secolul XVIII, calm, monoton și „rațional” cum era, este înlocuit de „întuneric”, „îndoială”, „confuzie”, „oamenii simțeau răcoarea în inimile lor, umezeala în mințile lor”. Secolul al XIX-lea a fost secolul marilor progrese în știință și tehnologie, când oamenii au început să pună întrebări legate de locul și statutul ființei umane în univers, care părea să fie unul fragil și nesemnificativ, de asemenea au pus la îndoială învățăturile morale tradiționale, fie spunând că sunt rele, fie spunând că sunt bune, dar că nu e nevoie să crezi în Dumnezeu pentru a le pune în practică.
Au pus întrebări legate de originea universului, au răspuns la critica rațiunii umane realizată de către Kant, sistemul social rigid începea să se destrame, revoluții reușeau sau erau înăbușite etc. Trebuie notat că Woolf se referă mai mult la perioada victoriană din cadrul secolului al XIX-lea, din moment ce e perioada care o interesează pentru a își atinge scopul prin cartea ei.
Naratorul începe să analizeze influența spiritului epocii („Zeitgeist”, termenul lui Hegel) asupra scriitorului. Spiritul epocii victoriene era neplăcut pentru Orlando, așa că i-a acordat mai multă atenție. Problema cu diversele spirite ale epocilor este că, deși probabil majoritatea oamenilor se simt bine în cadrul lor, căci sunt formați de ele și nu le examinează, unii oameni se opun acestor spirite.
Unii scriitori pot fi conștienți de valorile din epoca în care trăiesc și să le aprobe, alții pot simți că aparțin de fapt unui alt secol, un secol din trecut sau un secol care încă nu a existat. De exemplu, poți avea spirit romantic în orice secol, poți să-l ai în secolul XXI, puteai să-l fi avut pe vremea Greciei Antice etc. Ceea ce este evident e că, dacă ești un romantic, atunci ai mult de luptat împotriva epocii noastre, iar asta înseamnă că poți scrie bine. Poți scrie lucruri romantice într-o formă mai modernă, chiar postmodernă, dacă e necesar. Din punct de vedere formal ar trebui să încerci să te adaptezi până la un anumit punct gusturilor estetice ale contemporanilor tăi, altfel majoritatea lor vor disprețui scrierile tale ca fiind ridicole, nu fiindcă ai scrie ceva fals, ci fiindcă spiritul lor nu este ca al tău și le lipsește flexibilitate.
Orlando a ajuns în cele din urmă în secolul XX, mai exact la stadiul de disoluție a identității : „faptul de a merge cu motocicleta rapid prin Londra seamănă așa de mult cu tăierea în bucățele mici a identității, care precede inconștientul și poate chiar însăși moartea”. În primul rând, trebuie să observăm că se deplasa foarte rapid, motorizat. Astfel, avea acces la tehnologie modernă și o utiliza după bunul plac. De la începutul cărții, este evident că Orlando nu crede în Dumnezeul creștin. Nu există vreun principiu central, etern, divin care să îi coordoneze gândurile și sentimentele. Astfel, gândurile și sentimentele ei pot merge în orice direcție, cu orice viteză, complet arbitrar. Poate fi mândră de strămoșii ei, deși erau criminali brutali, poate fi lacomă și vanitoasă, fiindcă e bogată, poate fi și generoasă, dacă are chef de asta. Nu e vorba doar că spiritul ei se mișcă într-un fel arbitrar, dar averea ei îi permite multă libertate în lumea materială. Astfel, fără Dumnezeu și fără multe limite exterioare, este liberă să treacă de la un „sine” la altul, complet absorbită în fanteziile ei egocentrice.
Oamenii cărora le pasă doar de ei înșiși, care trăiesc doar pentru ei înșiși (și eventual pentru familia lor apropiată) sunt foarte schimbători, singurul lor scop în viață este să experimenteze cât mai mult, fără să le pese de ce consecințe ar putea avea acțiunile lor pentru ceilalți : „de aici, schimbările uimitoare pe care le vedem la prietenii noștri”. Din contră, oamenii care sunt interesați de a îmbunătăți societatea în care trăiesc sau care caută iluminarea spirituală tind să fie stabili și responsabili. Atunci când are loc o schimbare lăuntrică, știu exact ce a cauzat-o. Sinele lor nu este ca o statuie, are unele fluctuații, dar mereu fluctuații ale aceluiași sine. Oamenii care sunt așa încearcă să înțeleagă cu adevărat lucrurile și fac multe conexiuni, în special conexiuni de cauză și efect, nu se gândesc la ce le place lor, se gândesc la ce ar fi bine pentru toată lumea, sau măcar pentru majoritatea lumii. Caută adevărul lucrurilor, nu plăcerea pe care ar putea lucrurile să le-o aducă (majoritatea timpului).
Chiar nu este obligatoriu pentru un scriitor contemporan să fie ca Orlando (Orlando din secolul XX, mă refer), deși majoritatea sunt. Scriitorii erau cândva preocupați de probleme morale și sociale, iar unii din ei încă sunt. A fi scriitor nu este echivalent cu a fi complet egocentric sau complet narcisist, deși ai nevoie de o doză de egocentrism, din moment ce mintea scriitorului produce opera și dacă ar fi complet ocupat cu nevoile altora, nu ar mai avea timp și energie să scrie nimic.
Există două motive principale pentru care scriitorii din ziua de astăzi sunt așa de egoiști și moralmente corupți (sau cel puțin așa se arată în scrierile lor) : în primul rând, majoritatea scriitorilor nu sunt filozofi, așa că ei cred pur și simplu ce spun filozofii cei mai recenți. În al doilea rând, scriitorii acordă multă atenție și sunt foarte influențați de mentalitatea majorității oamenilor din societatea în care trăiesc cu mintea și corpul, sau măcar cu mintea.
Astfel, scriitorii care trăiesc într-o societate coruptă din punct de vedere moral tind să fie mai corupți decât majoritatea oamenilor de acolo, în timp ce scriitorii din societăți cu învățături morale sănătoase (e greu de crezut că majoritatea oamenilor din acea societate sunt foarte morali, dar măcar încearcă să fie morali, sau măcar spun lucruri corecte din punct de vedere moral) tind să fie mai morali decât majoritatea oamenilor din acea societate, unii sunt aproape ca sfinții. Pentru a da un exemplu concret, scriitorii din România influențați de învățăturile morale tradiționale românești scriu și trăiesc mai moral decât scriitorii din România influențați de ideile despre morală din Occident. Chiar dacă aceștia din urmă nu trăiesc fizic în Occident, trăiesc în Vest din punct de vedere mental. Contează mentalitatea către care un scriitor își deschide mintea și sufletul, nu locul fizic unde trăiește.
Din moment ce la începutul eseului am menționat faptul că scriitorii au nevoie de conflicte, un conflict între morala tradițională și morala contemporană poate fi un bun catalizator pentru a scrie mari opere. Aceasta nu înseamnă că scriitorul va fi neapărat sfâșiat interior toată viața, dar va simți la un moment dat acest conflict și îl va exprima în scris. Cât de mult ar încerca scriitorii să gândească pe cont propriu și să scrie ceea ce simt cu adevărat, ei scriu totuși pentru un public, este un act social (în sensul bun al cuvântului) și se simt până la un anumit punct răniți (fie că admit sau nu) dacă oamenii din timpul lor nu îi apreciază. De exemplu, este nedrept să respingi opera unui mare scriitor doar fiindcă el (sau ea, scriitoarea) tinde spre o morală tradițională în scrierile sale, sau scrie că oamenii ar trebui să își iubească aproapele.
Și în cele din urmă, nu este evident că morala contemporană ar fi superioară celei tradiționale, deoarece, deși acum știm mai multe date științifice și filozofii au mai mult curaj, sufletul omului nu s-a schimbat și sufletul omului va rămâne la fel, indiferent ce ar spune filozofii sau oamenii de știință. De exemplu, o profesoară de Sociologie de la o universitate din SUA a spus într-un eseu de-al ei privind operele lui Nietzsche, că se vede clar că el cunoștea bine viața artistului sau geniului solitar, dar că nu cunoștea bine sufletul omului. De altfel, nici nu îi păsa de el. Dar să ne înțelegem - faptul că era un bun cunoscător al vieților geniilor nu înseamnă că tot ce a spus el e adevărat - există cazuri de scriitori și filozofi care își abandonează intuițiile și ajung să scrie pe placul unei adunături de snobi europeni și chiar internaționali. De la Nietzsche poți afla unele lucruri despre Grecia Antică, dar ideile lui despre creștinism sunt profund eronate, chiar și în puținele cazuri în care nu sunt jignitoare. Dar despre asta voi mai vorbi în eseul despre Eminescu, la care încă mai lucrez.
Până atunci, recomand o carte de eseuri editate de John Spencer Hill, publicate de MacMillan, o carte ce se numește "The Romantic Imagination". Este vorba de imaginația umană în general, nu doar de cea romantică (deși se prezintă în special teorii asupra ei din perioada romantică); este vorba și despre inteligența umană. Astfel, rațiunea este doar un element al inteligenței, celelalte elemente fiind imaginația și intuițiile intelectuale și desigur credința în Dumnezeu, care structurează totul și ne menține pe drumul adevărului (deși cartea menționată de mine nu pune accentul pe credință).
Astfel, a te încrede în rațiune, a fi raționalist, înseamnă a te încrede într-o formă limitată de inteligență, care distorsionează; ca să dăm un exemplu mai radical, naziștii au construit lagăre de concentrare în mod rațional, făcându-le să funcționeze precum fabrici eficiente (exemplul este dat de Adorno și se regăsește în cartea profesorului David Walton, "Introducing Cultural Studies : Learning through practice", de la editura Sage). Și desigur, o filozofie care îl poate influența pe un om ca Hitler, așa cum este cu siguranță filozofia lui Nietzsche, are destule probleme și influența ei poate avea consecințe dintre cele mai grave; dar despre aceasta voi mai vorbi în următoarele eseuri și de fapt multe din poeziile mele sunt critici implicite ale unor scriitori influenți precum Marx, Nietzsche sau Freud.
În orice caz, avem dreptul să fim oameni (și să nu ne închipuim că putem fi "supraoameni") și numai cei care sunt oameni pot fi umani. Este evident că lumea are nevoie de indivizi mai umani. Dacă oamenii nu mai citesc Biblia, iar literatura și filozofia nu mai au nici ele vreun scop moral, atunci viitorul omenirii (sau cel puțin al Europei) este sumbru, din punct de vedere spiritual. Totuși, indiferent cât de aproape este prăpastia și indiferent dacă vom reuși să o evităm sau nu, încă mai există oameni buni și nu am ajuns toți monștri insensibili. Biserica Ortodoxă a păstrat adevărătele învățături ale lui Hristos, în litera și în spiritul lor și va mai călăuzi în continuare oameni spre mântuire.