E noapte inca…si e cald…vreau sa mai dorm…

M-am trezit mai devreme decat trebuia, fortat de imprejurarile unei ierni cu multa zapada si gheata. Scos cu forta din culcusul calduros in frig, ploaie si vant. Un vant atat de perseverent pentru a-mi picta fata cu aschii de gheata, o ploaie atat de convinsa a-mi uda tot corpul si un frig atat de hotarat sa-i ajute pe cei doi. Le-am indurat cu stoicism, gandind ca vor trece, ca ma voi intoarce in culcusul calduros. M-am gandit ca voi fi alintat cu aromatul miros al cafelei proaspete, cu sunetul lemnului de brad pocnind in soba, cu placinta calda, putin arsa, abia iesita din cuptor. Si m-am gandit ca le voi savura si le voi rade-n nas frigului, ploii si vantului. Le voi spune, din locul cald in care ma gasesc, ca viata nu e grea, ca trezitul prea devreme nu e chinuitor, ca sufletul mi-e cald si iubitor si ca-i voi ierta pentru ca mi-au fost potrivnici, pentru ca doar asa am mai savurat cateva clipe, bucurandu-ma de viata.

De peste deal, soarele a invins norii…se lumineaza…poate se va dezgheta poteca…

Stau langa soba, sorbind din cafea, asteptand sa se raceasca placinta abia scoasa din cuptor, ce-mi gadila fabulos mirosul si ascultand, cand focul, cand radioul vechi, la care, intamplator sau nu Sinatra interpreteaza, in stilu-i absolut, o melodie mai veche de cat mine. Intorc capul spre geam. O caprioara ma privea.

Le-am spus vantului, frigului si ploii ca vreau sa o iau de la capat. Ca vreau sa fiu iarasi trezit brusc, ca vreau sa fiu iarasi chinuit de ei si ca stiu ca asa trebuie sa fie.

Nu e basm, s-a intamplat azi. Si ni se-ntampla tuturor…si e viata.

Viața nu e efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări și resemnări; viața are delir, tumult în soare, bucurie respirată. – Ionel Teodoreanu ”Lorelei”