„... he wished to know everything, even sciences that did not exist”.
„Vathek”, William Beckford

„Întreaga istorie a literaturii este totodată și istoria pierderii operelor literare”.
„Cartea cărților pierdute”, Stuart Kelly

„Toate cărțile uitate din care sunt construite cele de care ne amintim”.
Elias Canetti

Orice istorie a literaturii este de la început condamnată la a fi incompletă. Caracterul fragmentar, nedefinit al ei poate fi determinat în diferite contexte de varii factori: cunoștințele sau preferințele istoricilor literari, accesibilitatea sau lipsa accesului la texte, ipoteze privind canonul literar și zone periferice ale literaturii, idei pedagogice, etice, filozofice și politice.

Astfel, limitele cercetării istorico-literare impun dubii în privința autenticității și complexității istoriei literare. Totodată nu e de ignorat partea necunoscută a istoriei universale a literaturii alcătuite din texte „dispărute”, „nerealizate”, „nefinalizate”. Acceptarea valorii acestora în mod cert poate să contribuie la proiectarea direcțiilor alternative a procesului literar-artistic.

Dacă am conștientiza ideea că marea parte a literaturii rămâne în permanență necunoscută, am admite formularea unor întrebări firești: „cum arată cu adevărat o istorie a literaturii” (istoria literaturii universale în sensul larg al cuvântului), „cine și cum poate să o cunoască în mod integral” și „este o astfel de istorie o pură abstracțiune imposibil de realizat”?

Privită în ansamblu, complexitatea textelor literare ar putea fi împărțită în două componente fundamentale: partea „vizibilă” (exteriorizată, valorificată, impusă sau lăsată pentru studiu) și cea „invizibilă” (interiorizată, ignorată, uitată, pierdută, distrusă). Vârful acestui „aisberg literar” este, la urma urmei, sursa generalizărilor teoretico- și istorico-literare, reprezentând totodată partea canonizată a literaturii scrise [1]. Desigur, una din soluțiile de salvare a actului de cunoaștere este posibilitatea descoperii întregului printr-o parte minimă a acestuia, și viceversa [2, p. 41]. Însă, în domeniul literaturii, în care fiecare operă reprezintă un fapt unic în sine și irepetabil în realizare, astfel de generalizări par a fi suspecte și neproductive. Înscrierea întregului proces literar în anumite scheme inventate, elaborate chiar și cu un grad înalt de precizie și justificare estetică, deseori apare ca o manifestare a dorinței cercetătorului de a ajunge la un final așteptat al studiilor, la o imagine corespunzătoare anumitor teorii și ipoteze preconcepute.

Cum, spre exemplu, poți să ajungi la o concluzie fermă și adevărată cu privire la creația dramatică a lui Sofocle, având la despoziție doar șapte tragedii din cele peste 120, din care s-au păstrat doar titluri sau fragmente nesemnificative? Sau, un alt exemplu, cum poți să pui punct în problema formei și a conținutului tragediei „Hamlet” de W. Shakespeare (1564-1616), în timp ce nu ai la dispoziție varianta dispărută a tragediei cu același nume de contemporanul său Thomas Kyd (1558-1594), apărută anterior piesei shakesperiene. O soluție în cazurile de felul acesta ar fi să apelezi la datele extratextuale, să cercetezi contextul cultural și istoric în care ele s-au creat, să colectezi aprecierile estetice și biografice despre dramaturgi și opera lor făcute de contemporanii din epocă și, deci, să încerci să desparți faptele reale de legende, memoria selectivă de uitarea selectivă, să reconstruiești un mozaic din bucățile dispersate ale acestuia. Singura cale rămâne cea care poate fi numită „arheologie literară”, o bună parte din care constă din studii textologice.

De mai multe ori nici aceasta nu este o rezolvare a problemei literaturii „incognita”. Cercetătorul literar de azi, ca și oricare altul din alte domenii de studiu, se oprește în momentul în care ajunge în zona lucrurilor care nu pot fi cunoscute, deoarece, pur și simplu, nu mai există nici un acces, fie la ele însăși, fie la contextul în care au apărut. Acesta, de exemplu, este cazul bogatei creații populare orale ale popoarelor vechi, cultura cărora a stat la baza civilizațiilor moderne.

Imaginea procesului literar este în permanență relativă, condiționată de anumite cedări și inconsecvențe, lacune sau exagerări textuale. Această teză poate fi ușor demonstrată doar printr-un scurt apel la literaturile medievale europene. În mod cert, atitudinea depreciativă față de cultura poetică medievală, cultivată de intelectualii europeni până la romantici, a fost determinată de o cunoaștere foarte superficială a acesteia. Abia către începutul secolului al XIX-lea se începe un studiu serios și aprofundat al literaturilor medievale germanice și orientale. Răsturnarea definitivă a orizontului de cunoaștere a vechii lumi germanice s-a produs odată cu redescoperirea „eddelor” scandinave. Despre aceasta din urmă și astăzi nu mai putem să judecăm fără anumite rezerve, dictate de existența anumitor lacune, bunăoară de lipsa „Cântecului viselor” din arhitectura textuală a „Eddei mari”. De asemenea, efortul generos al lui Carol cel Mare de a înregistra într-o culegere și a păstra pentru memoria generațiilor următoare cele mai vechi cântece despre fapte și lupte a regilor străvechi ne este cunoscut doar din însemnările biografului său Einhard (775-840). Astăzi locul și rolul definitoriu al literaturii – cândva „întunecate” – medievale, reabilitate și revalorificate în raport cu secolele „iluminate”, în evoluția literaturilor europene nu se mai pune la îndoială. Pe de altă parte, procesul literar european ar merge probabil pe o cu totul altă cale în cazul în care în același Ev Mediu nu ar exista o cenzură ideologică, bazată pe un creștinism militant, îndreptată în primul rând împotriva tuturor manifestărilor, inclusiv poetice, păgâne și rezultate în arderea cărților, nimicirea manuscriselor, adaptarea textelor deja existente la scopuri religioase.

Tot astfel, panorama literaturii ruse din perioada sovietică este privită astăzi altfel decât în timpul regimului autoritar comunist, odată cu publicarea operelor complete ale lui M. Bulgakov, B. Pasternak sau A. Soljenițân.

Reconsiderările și corectările vin odată cu descoperirea autorilor și textelor inedite, neincluse cândva în circuitul literar al momentului concret istoric. De mai multe ori aceste redescoperiri ale modelelor literare uitate se fac de generații opozante celor care uită sau inhibă. Este cazul întregii culturi renascentiste, cazul creației inspirate din folclor și medieval al romanticilor europeni, reabilitarea lui W. Blake, azi considerat părintele romantismului englez, de către prerafaeliți, publicarea operei inedite a lui Fernando Pessoa, etc.

În modul cel mai reușit dorința redescoperirii textelor pierdute ni se prezintă în capitolul 52 al cărții populare germane despre doctorul Faust, ediția anului 1590, în care poate fi citită o interesantă relatare despre cum „Doctorul Faust a vrut din nou să publice toate comediile lui Terențiu și Plaut”. Mai mult, un moment asemănător îl găsim în scrisoarea din 20 august 1507 a lui Iohannes Tritemius (1462-1516), abatele mănăstirii din Sponheim, către Iohannes Wirdung din Hasfurt, matematician și astrolog curtean din Pfalz, care scria despre Faust că acesta s-ar lăuda că ar putea să restabilească din memorie toată opera lui Platon și Aristotel în cazul în care ele ar fi definitiv uitate [3, p. 9]. Comentând aceste episoade din legendele populare despre Faust, cercetătorul V.M. Jirmunski face referință și la alte surse, bunăoară aceasta: „Printre învățați există și asemenea care în mod neapărat vor să întreacă pe toți ceilalți. Și deoarece mintea, străduința și capacitățile lor sunt pentru aceasta prea slabe și nesemnificative și ei nu vor să muncească, ei își adăpostesc un spirit care le citește tot ce ei vor să citească, și le arată în ce carte și în ce loc ei pot găsi ceea de ce au nevoie, le comunică de asemenea, ce este scris în cărțile, care au fost ascunse de oameni și necunoscute nimănui, care au existat cândva și acum sunt rupte, arse, pe când diavolul ține minte și știe foarte bine, ce a fost în ele. Și atunci când asemenea oameni în scrierile și discursurile lor demonstrează o astfel de mare artă și înțelepciune, ei devin foarte prețuiți și respectați. Numai slava și lauda lor este cumpărată cu un preț prea mare” [4, p. 388-389].

Un alt aspect al istoriei literaturii necunoscute reprezintă „operele literare gândite dar nerealizate”. Valoarea lor nu poate fi ignorată odată ce un timp ele au constituit miezul vieții interioare creative ale poetului, prozatorului sau dramaturgului. Cel mai elocvent în acest caz este exemplul planului general al „Comediei umane” de H. de Balzac. Catalogul romanelor nescrise din cadrul acestui ciclu romanesc – printre care „Gineri și soacre”, „Femeia superioară”, „Moscova”, „Anatomia corpului didactic”, „Monografia virtuții” – împreună cu unele însemnări lapidare ale scriitorului francez ne lasă toată impresia unei construcții textuale colosale, despre impactul și receptarea căreia rămâne doar să facem ipoteze.

În mod contradictoriu, Alfonse de Lamartin, primul poet romantic francez, deschis renega și neglija poezia. Considerându-se mai degrabă un orator, om de stat și un tribun al poporului, el nu privea scriitura ca pe o preocupare profesională și rămânea indiferent față de polemicele teoretice scandaloase purtate în jurul romantismului. Improvizarea poetică strălucită îl satisfăcea pe deplin. El niciodată nu considera necesare corectările, relecturile sau revizuirile lucrărilor sale. Nu erau oare defectele sau neuniformitatea versului o reflectare a propriei neomogenități? Inspirația și spontaneitate sugerată de lectura poeziilor sale demonstrează adesea totuși un calcul poetic bine asumat. Cel mai evident această atenție de valoarea propriului talent Lamartin manifestă în „Jocelyn” (1836) și „Căderea îngerului” (1838) – două episoade poetice dintr-o epopee mistică nerealizată despre „fazele prin care trebuie să treacă spiritul uman pentru a atinge aspirațiile sale pe calea divină”, și pentru care, ca un Petrarca al epocii moderne, el a dorit cel mai mult să fie prețuit ca poet [5].

„Opera literară nefinalizată” ca structură contribuie la fel de mult la crearea unei istorii literare alternative. Nu este neapărat cazul romanticilor, care au cultivat o poetică a fragmentului și a fragmentarului, S.T. Coleridge sau Novalis devenind astfel maeștri ai operei literare fără final. Mai potrivit aici ar fi exemplul poveștii nefinisate a bucătarului din „Povestirile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer (1343-1400), care cu mult timp înainte de Thomas Nash (1593-1647) introduce în literatura engleză figura unui buscon, un fel de picaro englez medieval. Despre receptarea acestui fragment în forma sa finalizată rămâne doar să creăm ipoteze, exact ca despre evoluția gândirii literare contemporane în cazul unei posibile lipse a textelor lui Franz Kafka.

În lumina celor expuse dorim să propunem elaborarea unui „compendiu al literaturii universale necunoscute”, capabil să (de)formeze imaginea „istoriei monumentale” a literaturii și, respectiv, să evidențieze o „terra incognita” a memoriei culturale universale. Această premisă pentru o istorie alternativă a literaturii ar face posibilă salvarea memoriei literare deformate, ascunse sau ignorate, ar contribui la elucidarea momentelor false ale literaturii și culturii.

Un loc aparte în acest „tezaur al literaturii” trebuie să îl ocupe cărțile, existența cărora în mod intenționat a fost inventată de scriitori, sau sursele inexistente, la care cu scopul asigurării veridicității discursului său se referă autorii anonimi ai poemelor medievale sau scriitori contemporani (J.L. Borges). Este de remarcat că inventarea titlurilor și autorilor inexistenți (ca să nu confundăm acestea cu mistificațiile literare sau tehnica cărții în carte), poate fi considerată drept un specific al modernității și postmodernității literare.

Ideea unei astfel de „baze de date” nu este una cu totul nouă. Urmând pe J.L. Borges, am gândit la o oarecare „bibliotecă Babel” – un loc abstract existent „ab aeterno” unde sunt adunate toate cărțile, care deja au fost scrise sau care încă vor fi scrise, inclusiv cele care pot să difere una de alta doar printr-un cuvânt sau prin lipsa unui punct. Această bibliotecă imposibilă (și cu adevărat monstruoasă) ar trebui să conțină și un catalog cu toate cărțile incluse în ea [6]. Scopul compendiului literaturii universale necunoscute propuse de noi ar consta în evidențierea doar a unui anumit segment al istoriei scrisului, care în anumite contexte ar fi putut influența considerabil procesul literar universal și care, în raport cu textele existente, ar putea să evidențieze posibilitățile unei abordări noi a operei sau a biografiei de creație a autorilor cunoscuți.

Note:

1.În acest context, Stuart Kelly în introducere la „Cartea cărților pierdute” notează: „Mult lăudatul canon apusean, trâmbițat în străinătate pentru bogăția, fericirea și forța lui, nu este o făclie olimpică sau un armăsar de rasă pură; canonul acesta există din întâmplare, nu din necesitate, un promontoriu norocos într-un ocean de lucruri pierdute. Parada aceea melancolică de busturi desfigurate, obiecte smintite din ceramică, portrete cu vopseaua crăpată și fotografii îngălbenite este aici, în toată gloria ei precară, paradită. Ele reprezintă modul nostru condițional, acel ar-fi-putut-fi-și-altfel, tradiția pe care suntem așa de băftoși să s-o avem, e naiba! Cei copleșiți de coroziunea Timpului nu sunt atât de norocoși”. // Traducere de Irina Negrea în: KELLY, Stuart. Cartea cărților pierdute. București: Nemira, 2007. – p. 16

2.Friedrich Schlegel propune aplicarea acestei metode ipotetice în studiul poeziei antice grecești: „Chiar și pentru părțile pierdute ale întregului noi putem să stabilim locul lor istoric în el, astfel ajungând în sfârșit (ceea ce e posibil doar pe această cale) la cunoașterea întregului”. // ШЛЕГЕЛЬ, Фридрих. О школах греческой поэзии // ШЛЕГЕЛЬ, Фридрих. Эстетика. Философия. Критика. Т. I. Москва: Искусство, 1983. – p. 40-50

3.Citat după: Исторические и легендарные свидетельства о докторе Фаусте // Легенда о докторе Фаусте, 2-е изд., Москва: Наука, 1978. – p. 9

4.Citat după: ЖИРМУНСКИЙ, В.М. Примечания к Народной книге о докторе Фаусте // Легенда о докторе Фаусте, 2-е изд., Москва: Наука, 1978. – p. 388-389

5.Din scrisorile și însemnările poetului aflăm că acest „mare poem” începe în ajunul ultimei zile a universului. Cu multe secole înainte, un înger, îndrăgostindu-se de o fată pământeană, a dorit să devină și el om pentru a fi alături de ea. Dumnezeu îi satisface dorința, dar de fiecare dată când îndrăgostiții erau să se unească, ei pierdeau unul pe altul. Trecând prin multiplele încercări, ei ar fi trebuit să se reunească în ceruri. Astfel acțiunea epopeii ar începe cu crearea universului, ar trece prin epoca patriarhilor omenirii, prin timpul lui Pitagora, Socrate, Iisus, cruciade, revoluții moderne și s-ar finisa cu venirea antihristului.

6.БОРХЕС, Х.Л. Вавилонская библиотека // БОРХЕС, Х.Л. Собрание сочинений: в 4 т. Т. 2: Произведения 1942-1969 годов. – 2-е изд., испр. – СПб.: Амфора, 2005. – стр. 126-134