agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-03-23 | [This text should be read in romana] |
1. CE ESTE O „CARTE MARE”?
Concept-cheie, de la care mă pornesc, este cel al unei „cărți mari”, încetățenit în știința literară contemporană, în special în polemici din jurul canonului literar. Printr-o „carte mare”, cu alte cuvinte „capodoperă” literară, înțeleg aici un text literar care ar putea: •să devenă în spațiul basarabean unul de referință identitară și artistică, •să înglobeze experiența individuală și complexitatea fenomenelor de ordin social, politic, psihologic, •să fie, totodată, exportabil în alte zone culturale, provocînd un interes continuu al cititorilor pentru detaliile istoriei, ale prezentului, condiția umană din regiune, •să devină un model productiv de orientare literară, ce va crea „legi” [12, 65] pentru alte opere. Așadar, este vorba despre o operă literară care ar putea fi înscrisă în listă canonică a literaturii universale, alături de „Odiseea”, „Divina comedie”, „Faust”, „Fire de iarbă” sau „Un veac de singurătate”. În acest context, ar putea fi adăugate și precizările lui H. Bloom din volumul „Canonul occidental” cu referire la operă literară canonică care: •ar aparține unor scriitori „influenți” într-o cultură, care au șanse de a rezista în timp, „canonul occidental” fiind numit de el, în context, „un fel de listă a supraviețuitorilor” [1, 64]; •ar fi înzestrată de originalitate literară autentică [1, 52], „stranietate” [1, 32], eliberată de „anxietatea influenței”, care „mutilează talentul minor, dar stimulează geniul canonic” [1, 38]; •este deschisă relecturii: „Un vechi test al operelor canonice a rămas valid cu înverșunare: dacă nu impune o recitire, opera nu poate dăinui” [1, 56]. Preocuparea pentru canon ar putea fi definită, în continuare, și ca o preocupare de ordin existențial, fiindcă nu ai cum să contrazici argumentelor lui H. Bloom: „Dacă am fi literalmente nemuritori sau ni s-ar lungi viața la o sută patruzeci de ani, să spunem, am putea renunța la toate discuțiile despre canon” [1, 58]. Mai mult ca atît, după părerea sa, „lecturile de o viață” nu pot acoperi nici chiar întregul canon occidental. „Aceasta este un lucru practic imposibil, pentru că n-ar însemna doar cunoașterea în amănunt a mai mult de 3.000 de cărți, dintre care multe, dacă nu cele mai multe, pun serioase dificultăți cognitive și imaginative, ci și sesizarea relațiilor dintre ele, din ce în ce mai complicate pe măsură ce perspectiva noastră se lărgește” [1, 63]. Această afirmație ne duce spre niște concluzii nu tocmai optimiste pentru literatura basarabeană, irelevantă din acest punct de vedere Occidentului, în fața căruia cultura română din zona noastră, din perspectiva globală, reprezintă un caz variat, un element cultural minor, nici mai mult, nici mai puțin. Aici ne raportăm, desigur, la ponderea și reprezentativitatea mondială a culturii / literaturii anglofone, francofone, hispanofone, arabe sau rusești. Concluzia logică la care ajunge Mircea Martin în prefața sa la ediție românească a „Canonului occidental” de H. Bloom este tocmai faptul că „ar exista „literaturi” (și, implicit, din păcate) „națiuni canonice” (sau „canonizabile”) și „literaturi” și / sau „națiuni necanonice” și / sau „necanonizabile”” [13, 26]. Și, în continuare, întrebarea este „dacă, într-adevăr, bătălia pentru intrarea în canon s-a desfășurat întotdeauna și se desfășoară în continuare «numai și numai pe teren estetic». (...) Lupta pentru intrarea în canon este o luptă între indivizi, e adevărat, dar, în cazul unui canon ce transcende frontierele naționale, aceștia devin indivizi „exponențiali”, purtători ai unei limbi de circulație, avînd în spate popoare mari și tradiții din toate punctele de vedere expansioniste. Privind sumarul cărții lui Bloom și catalogul său canonic, nu putem îndepărta impresia că ele sînt deschise cu o vădită generozitate reprezentanților marilor limbi și marilor popoare. Este, probabil, în firea lucrurilor să se întîmple astfel” [13, 26]. Prin urmare, ideea de canon se prezintă și ea ca o formă de gîndire exclusivistă, dacă nu chiar și totalitaristă. O capodoperă nu pare a fi decît „un ideal intangibil”, o scriere de tipul acesta fiind doar „o încercare a imposibilului sau, cum spune George Sand, «capodoperele nu sînt niciodată decît niște tentative norocoase»” [12, 65]. Aceasta, însă, este lipsit de relavanță în epoca contemporană, acea a fragmentarului, a plurității viziunilor, relativizării valorilor estetice, în epoca contestării canoanelor și respingerii obligativității lor autoritare. De remarcat este faptul că în perioada postcomunistă tot mai atractivă devine ideea antologării, al „portretului de grup” literar, ceea ce ar putea fi considerat ilustrativ, reprezentativ pentru procesul literar actual, publicarea diverselor antologii fiind făcută deja nu doar pe genuri, generații, decenii, dar și ani. Dar și aici, criteriile de selecție a operei și a autorilor de fiecare dată cer argumentare sau, cel puțin, precizare. În același timp, justificată pare convingerea lui Eugen Simion, în contextul abordării critice a literaturii, precum că „Operația esențială a istoricului literar, ca și aceea a criticului, este să JUSTIFICE ESTETIC opera și s-o raporteze în permanență la MARILE MODELE [evidențierea noastră, I.P.] ale genului. Numai așa va evita ierarhiile false, judecățile eronate (care-l vor urmări apoi tot timpul), în fine, EXCESUL ÎN NEGAȚIE sau EXCESUL ÎN AMABILITATE” [14, 9], iar „într-o istorie a literaturii trebuie să se vadă, numaidecît, cei CINCI sau ZECE MARI SCRIITORI (dacă literatura respectivă îi are). Luminile analizei trebuie să cadă asupra lor. Ceilalți scriitori pot călători în același compartiment sau în același tren, dar ei nu trebuie să întunece, prin numărul lor FATAL DE MARE, figurile centrale ale tabloului”. [14, 10] 2. CE SE ÎNTÎMPLà CU CANONUL BASARABEAN? În ceea ce privește canonicitatea textelor literare, în spațiului basarabean problema nu pare încă a fi rezolvată. Este Ion Druță un scriitor canonic, opera căruia ar corespunde tuturor criteriilor indicate ale unei „cărți mari”? Este Vlad Ioviță un autor canonic? Aceste întrebări, formulate în contextul vestitei „bătălii canonice” basarabene pot fi completate de o înșiruire convingătoare a problemelor cu care literatura de limbă română din Republica Moldova a avut și are încă de înfruntat după căderea imperiului sovietic. Vom porni de la notele lui Alexandru Burlacu, care în aricolul său „În așteptarea noului val”, publicat în revista „Basarabia” anului 1998 cu ocazia unei rubrici dedicare „stării prozei” basarabene, enumeră următoarele probleme sau „handicapurile” ei ereditare și cronice: •MOARTEA FIREASCà A „LITERATURII MOLDOVENEȘTI”, îngropate „în cimitirul literelor chirilice” [2, 168], această situație semănînd cu ceea ce Valentina Tăzlăuanu numea „ruptură brutală sau chiar efectul TABULA RASA” [15, 4]. Drept urmare a acestui proces a fost salvarea din (considerată astăzi) maculatura literaturii sovietice moldovenești doar a ceea ce era cu adevărat valoros din punct de vedere estetic, ideologic sau moral (primul pas spre canon, cel puțin local); •„DISPUTA DINTRE TRADIȚIONALIȘTI ȘI MODERNIȘTI în proza anilor ’90”, polemica îndreptată spre „justificarea prestigiului unor valori literare”, care trec drept «noi» sau «vechi»” [2, 168-169]; •LIPSA LITERATURII DE SRTAR, cu foarte puține excepții: „Doar memoriile, scrisorile și jurnalele, ca mod de supraviețuire spirituală într-un mediu ostil, mai pot salva aparențele unei literaturii... inexistente (a paralitearturii sau maculaturii noastre)” [2, 169], această afirmație a lui A. Bulracu fiind CU REGRET susținută și de V. Gârneț („Inexistența literaturii de sertar, care să denunțe comunismul și să sfideze preceptele sale privind creația, este un indiciu că scriitorul basarabean nu a avut conștiința propriei misiuni, că nu și-a meritat rolul pe care l-a pretins și-l mai pretinde și astăzi în cadrul societății”.) [10, 120], V. Ciobanu („În Moldova, lipsa jurnalului și a memoriilor ca gen literar relevă incapacitatea scriitorului de aici de a trăi cu plinătate condiția artistului într-o perioadă de grele constrîngeri ideologice...”) [6, 169], Gr. Chiper („Un amănunt important: literatura din Basarabia aproape că nu a cunoscut disidența și fenomenul literaturii de sertar. Nu a existat nici samizdatul... Această lipsă de reacție se înscrie într-un fenomen social mai larg, acel tip de civilizație paraintelectuală care s-a modelat în Moldova de dincoace de Prut”) [3, 69], E. Lungu ș.a.; •CONSERVATISMUL BASARABEAN, „resurecția semănătorismului”, mioritismul, „foarte mare miză pe elementul etnofolcloric, din cercul închis al căruia nu poate ieși”, ce a devenit „fatalmente anacronic” [2, 170], noua proză fiind caracterizată prin „antimioritismul ei programatic”; •PROBLEMA SINCRONIZÃRII CU LITERATURA ROMÂNà ȘI UNIVERSALÃ. În legătură cu aceasta, Iulian Ciocan observă în „Incursiuni în proza basarabeană” (2004) că: „Există o prejudecată înrădăcinată în conștiința multor literați din România și anume aceea că proza basarabeană ar fi o paraliteratură, că ea este incapabilă să se sincronizeze în viitorul apropiat cu proza românească de calitate” [7, 170]. Totodată, referindu-se la anii ’90, Iu. Ciocan și A. Burlacu au evidențiat romanele „Schimbarea din strajă” (1991) de V. Ciobanu, „Cubul de zahăr” (1991) de N. Popa, „Goana de vînt” (1992) de L. Istrati, „Gesturi” (1996) de E. Galaicu-Păun și „Lătrînd la lună” de A. Busuioc, toate fiind calificate drept „romane foarte bune în intenții”, dar „în fond ratate”, deoarece tinerii „deja au depășit acest nivel de scriitură” [2, 170]. Interesantă este și remarca lui V. Gârneț, care, vorbind, în context, despre „istoria adevărată, tragică și grotescă a literaturii basarabene din perioada 1940-1989”, o numește drept „o istorie descisă pentru noi și noi completări...”: „O asemenea carte ar putea fi un adevărat bestseller, cu care Sà SPARGEM PIAȚA CULTURALà ROMÂNEASCÃ. CINE ÎȘI VA ASUMA PROIECTUL?” (septembrie 1997) [9, 210]. •Incapacitatea de sincronizare se explică și prin PREZENȚA AMATORISMULUI (Mircea V. Ciobanu) sau DILETANTISMULUI (Gr. Chiper) literar. Mircea V. Ciobanu îl citează pe Gr. Chiper, care îi spunea odată „că aproape toți prozatorii noștri înțeleg să facă proză în felul următor: iau o temă / fabulă / istorie și o povestesc „de exemplu, de aici pînă aici”. Atât! Dacă și se punea în joc vreo „vocație”, aceasta consta, bineînțeles, în talentul nostru nativ / funciar de a relata, de a povesti, de a cîrcoti (după caz). Pentru că românul basarabean e născut nu numai poet, ci și povestitor și comentator / bîrfitor...” [4, 35] În afara de aceasta merită de menționat: •RUPEREA DE TRADIȚII LITERARE PRETOTALITARISTE, stoparea continuității în evoluția literară; •„COMPLEXUL DE INFERIORITATE” al scriitorilor basarabeni, moștenit din perioada sovietică [7, 7]; •PROBLEMA IDENTITÃȚII; •RELAȚIA CU CITITORUL DIN EXTERIOR / INTERIOR. 3. CE SE PROPUNE PENTRU DEPÃȘIREA PROBLEMELOR? Pe tot parcursul anilor ’90 și 2000 se observă următoarele: •se produce „subminarea canonului proletcultist-sămănătorist” [7, 52]; DECANONIZAREA ȘI DEMITIZAREA „CLASICILOR ÎN VIAȚÔ, cel mai elocvent caz fiind acel al lui I. Druță, considerat de reprezentanții tinerei generații (V. Gârneț [8, 87-101], V. Ciobanu [5, 27-32], Iu. Ciocan [7, 42]) un „intelectual-diversionist”, care a trădat așteptările intelectualilor de după 1989; •se conștiintizează NECESITATEA ÎNSUȘIRII UNOR TEHNICI NARATIVE NOI CA SOLUȚIE PENTRU SINCRONIZARE: „Suntem la vîrsta însușirii unui nou alfabet al prozei” [2, 171]; referindu-se la acel „nou val” al prozatorilor basarabeni (Vasile Gârneț, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Iurie Bodrug, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Constantin Cheianu, Anatol Moraru), afirmați în anii ’90, Iu. Ciocan atestă „COAGULAREA UNEI PARADIGME EXPERIMENTALE [I.P.] în proza interriverană, ceea ce implică, dată fiind absența tradiției, recuperarea nu numai a modernismului și postmodernismului, dar și a realismului neviciat de ideologia sămănătoristă sau cea comunistă” [7, 16]; •ELIBERAREA DE COMPLEXE: citîndu-l pe Mihai Vakulovski, care scria că dacă tinerii literați basarabeni „au vreun complex față de verii lor de peste Prut, atunci acest complex nu e de inferioritate ci de superioritate”, criticul Mircea V. Ciobanu se întreabă: „Dar fără complexe – de orice soi – scriind, pur și simplu, bine și... din plăcere, nu se poate?” [4, 34]; mai mult, complexul scriitorului basarabean față colegii români, se schimbă treptat cu cel în fața colegilor europeni, transformînsu-se (conform lui Vasile Ernu [16]) într-o OBSESIE – acea a traducerilor în străinătate, dar și „cea cu Nobelul”. •ADAPTAREA UNOR STRATEGII DE MARKETING în domeniul literar: de fapt, continuă V. Ernu în „Manifestul cărții”, „obsesia traducerilor în străinătate, această nouă «fata morgana» a literaturii românești vine să deturneze o problemă de esență literară către una de esență economică. (...) Traducerea unui scriitor și punerea lui pe piața externă reprezintă în primul rînd o problemă de MARKETING și abia în al doilea rînd o problemă de literatură. O carte se traduce în primul rînd pe criterii de marketing, care presupun un lanț întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziționare personală, relații cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice și culturale etc” [16]. Or, scriitorii noului val sînt conștienți de acest lucru, transformîndu-se, încetul cu încetul, în niște brand-uri editoriale sau mediatice (E. Galacu-Păun, Șt. Baștovoi, C. Cheianu, Planeta Moldova). V. Ernu avertizează despre tendința tot mai pronunțată de ultimă oră precum că PROBLEMA CANONULUI SE SUBSTITUIE TREPTAT CU CEA A DESFACERII PRODUSULUI LITERAR CA MARFÃ, A PREZENȚEI PE PIAȚÃ: „Să fim atenți să nu cădem în capcana de a crede că traducerea și editarea scriitorilor noștri în străinătate ne crește cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura și piața literară de la noi. Fals.(...) Ca o literatură să se dezvolte, înainte de a fi tradusă, ea trebuie să-și creeze un spațiu fecund de dezbateri estetice și politice libere. O literatură nu poate apărea din neant sau stînd în casă singur și învățînd să meșteșugești metafore spectaculoase. Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci și al unui spațiu fertil, un spațiu al dezbaterilor și frămîntărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. Bătălia care trebuie dusă aici e bătălia pentru dezvoltarea acestui cîmp al dezbaterilor, iar pe plan pragmatic, pentru a extinde piața literară reală (producerea de mecansime care să mărească numărul de cititori)”. 4. UN CANON BASARABEAN NOU? Dacă e să revenim la definiția operei canonice, făcută de H. Bloom, atunci care este potențialul literaturii basarabene în acest sens? În ce ar consta „originalitatea literară autentică”, „sranietatea” acestei literaturi, sau, eventual, a unei opere cu perspective canonice? Vitalie Ciobanu, meditînd despre cărțile scriitorului rus Victor Pelevin și „literatură în spiritul vremii” consideră că „COMUNISMUL ȘI POSTCOMUNISMUL ÎN EST CONSTITUIE O MINà DE AUR CE TREBUIE EXPLOATATà [de scriitorii basarabeni, I.P.]. Cu unelte noi, postmoderne. Un POSTMODERNISM LAX, DELOC DOGMATIC, extensiv” [11, 304]. Aici deja pot fi deslușite două componente ale succesului posibil al literaturii basarabene: tematică și formală, acea de conținut și de formă. Cît privește CONȚINUTUL, confirmarea ideii lui V. Ciobanu găsim la alți critici. În viziunea lui Iu. Ciocan, „mulți dintre prozatori interriverani «redescoperă» astăzi realitatea. SUNT MULTE LUCRURI DE SPUS DESPRE INFERNUL SOVIETIC. Descrierea consecințelor dezmățului comunist în Basarabia ar trebui să fie, în opinia mea, una din mizele scriitorilor interriverani. Nu știu dacă basarabenii vor putea scrie o proză comparabilă cu cea a lui G. Orwell sau A. Soljenițăn. Știu doar că ei AU CE SPUNE, au ce MÃRTURISI. Aici, în Basarabia, s-a întîmplat ceva ce nu s-a întîmplat în România sau altundeva în lumea fostă comunistă. REALITATEA BASARABEANà POATE CONCURA CU CEA MAI BIZARà FICȚIUNE” [7, 18]. În acest sens, relevantă pare și opinia criticului Mircea V. Ciobanu, care, deja în 2010, susține că formula „PROZA BASARABEANÔ (și nu doar „proza [românească] din Basarabia”) pare a fi firească, deoarece „are un specific pronunțat, în bună parte, distinct, față de proza românească. (...) O PROZà CARE AR FI PUTUT-O SCRIE DOAR BASARABENII. O proză născută dintr-un trecut și dintr-un spațiu necunoscut / inaccesibil altora, iar în unele cazuri (Ernu, și nu numai) – dintr-un complex... convertit în avantaj” [4, 34]. Cît privește PARTEA FORMALÃ, atunci tehnicile și procedeele postmoderniste – care, în opinia lui Iulian Ciocan „este pentru prozatorii basarabeni deocamdată un proiect mai mult existențial decât literar”, „în unele texte sensibilitatea postmodernă se face simțită pe alocuri, dar nu impregnează toată «construcția»narativă și nu poate fi deslușită în interacțiunea nivelurilor narațiunii” – pot fi privite ca acea „inluență”, care „mutilează talentul minor”, dar „stimulează geniul canonic” (H. Bloom) în spiritul timpului. Astfel, Grigore Chiper, într-o prefață la o antologie a prozei scurte din Basarabia, nu doar garantează „că toate povestirile alese sînt interesante, originale, incitante, la lectură și reușesc să creeze o imagine favorabilă literaturii publicate în spațiul interriveran”, dar se caracterizează prin „expunerea originală, depășirea unui tradiționalism ostentativ, individualitatea absolut remarcabilă a stilului, valorificarea calităților genului scurt, în definitiv, punerea în valoare a unei literaturi care este cea din Basarabia. Am încercat să omitem scriitura cu o desfășurare sau un final previzibil, sentimentalismul rustic, tezismul, schematismul, realismul fotografic-mimetic, cu o epică frustă, nuvelistica excesiv dialogată. În limita posibilităților am încercat să evităm prozele impermeabile la tehnicile narative inovatoare, acele proze mai mult conexe secolului al XIX-lea decît secolului sl XX-lea, să excludem operele tracasate de clișee supărătoare” [3, 62]. Totodată, atenția excesivă acordată stilului, are și ea anumite rezerve. Același V. Ernu: „În țări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, țări din America de Sud etc, țări cu o slabă dezvoltare a domeniilor științelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcția lor. LITERATURA A AVUT ROLUL DE AFI ȘI CRITICA SOCIALÃ, ȘI ISTORIE, ȘI FILOSOFIE etc. De aceea, ÎN ASTFEL DE CULTURI, FUGA LITERATURII SPRE ESTETISM ARE EFECTE CATASTROFALE și curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi. Într-o cultură ca a noastră, metafora, și mai ales utilizarea abuziva, poate dăuna mai mult decît temutul regim Ceaușescu. De fapt, acest regim este metafora supremă a culturii române și un rezultat al acestui gen de discurs cultural” [16]. Justificarea acestei tendințe anti-estetiste se găsește deja în romane de orientare religioasă a lui Savatie Baștovoi, care susține necesitatea scriiturii simple, directe, accesibile cititorului. Se pare că literatura basarabeană are toate premisele pentru o dezvoltare fructuoasă și competitivă în contextul globalizării și omogenizării culturale. Ne dovedește Iu. Ciocan, proiectul literar al fenomenului „Planeta Moldova”, ieșirea în largul cultural român și european a mai multor scriitori basarabeni (E. Galaicu-Păun, D. Crudu, C. Cheianu, L. Butnaru) și participarea lor în diverse programe și structuri artistice de valoare internațională. Semnificativă este și aprecierea unanim pozitivă a creației scriitorilor celui de-al „treilea val”: Ștefan (Savatie) Baștovoi și A. Vakulovski, „doi tineri „furioși” (Al. Mușina), doi copii rebeli ai tranziției interminabile”: „Sandu Vakulovski și Ștefan Baștovoi știu bine „ce” și „cum” vor să scrie. „Pizdeț” și „Iepurii nu mor” sunt două romane importante care mizează pe autenticitate. Două romane care demonstrează că proza basarabeană poate da în continuare cărți de calitate” [7, 68]. Pe de altă parte, ne alăturăm lui Iu. Ciocan în părerea că „mulți dintre prozatorii sus-menționați nu și-au scris încă textele lor cele mai bune. Ei vor presevera, fără îndoială. (...) De aceea și VIITORUL CHIP AL LITERATURII BASARABENE SE PREFIGUREAZà A FI ATRÃGÃTOR” [7, 30-31]. REFERINȚE BIBLIOGRAFICE: 1.Bloom, Harold. „Canonul occidental”. Ed. a II-a. Bucureși: Grupul Editorial Art, 2007. (Traducere Delia Ungureanu). 2.Burlacu, Alexandru. „În așteptarea noului val” // Basarabia, nr. 9-10, 1998 3.Chiper, Grigore. „Proza scurtă între diletantism și profesionalism. În: O istorie critică a literaturii din Basarabia”. Chișinău: Știința; Arc, 2004 4.Ciobanu, Mircea V. „Noua proză basarabeană: între profesionalism și amatorism” // Sud-Est cultural, nr. 4, 2010 5.Ciobanu, Vitalie. „„Apostolul Pavel” în criza de identitate”. În: „Frica de diferență: articole, eseuri, cronici literare”. București: Editura Fundației Culturale Române, 1999 6.Ciobanu, Vitalie. „Resurecția genurilor – două exemple”. În: „Valsul pe Eșafod: 30 de pretexte literare și un Jurnal la Praga”. Chișinău: Cartier, 2001 7.Ciocan, Iulian. „Incursiuni în literatura basarabeană”. Chișinău: Arc, 2004 8.Gârneț, Vasile. „Ion Druță în trei secvențe imagologice”. În: „Intelectualul ca diversiune: fragmente tragicomice de inadecvare la realitate”. București: Polirom, 2005 9.Gârneț, Vasile. „Jurnal la Contrafort”. În: „Intelectualul ca diversiune: fragmente tragicomice de inadecvare la realitate”. București: Polirom, 2005 10.Gârneț, Vasile. „Literatura de sertar”. În: „Intelectualul ca diversiune: fragmente tragicomice de inadecvare la realitate”. București: Polirom, 2005 11.Gârneț, Vasile / Ciobanu, Vitalie. „Literatur Express, Europa de la fereastra vagonului”. București: Cartea Românească, 2007 12.Marian, Vasile. „Capodoperă” // „Dicționar de termeni literari” / Coordonator: Al. Săndulescu. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976 13.Martin, Mircea. „O apologie agonică a canonului estetic (occidental)”. În: Bloom, Harold. „Canonul occidental”. Ed. a II-a. Bucureși: Grupul Editorial Art, 2007 14.Simion, Eugen. Cuvînt înainte la „O istorie critică a literaturii din Basarabia” // „O istorie critică a literaturii din Basarabia”. Chișinău: Știința; Arc, 2004 15.Tăzlăuanu, Valentina. „Prăpastia dintre generații ca figură de stil” // Sud-Est cultural, nr. 2, 2005 16.http://erizanu.cartier.md/manifestul-carii-1128.html |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy