agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-08-17 | [This text should be read in romana] |
Termenul este nou, dar genul literar este vechi
Probabil unii se întreabă ce să fie acest termen năstruÈ™nic, pe când alÈ›ii mai obiÈ™nuiÈ›i cu neologismele deduc că acest termen a fost compun într-un mod asemănător cu binecunoscutul science-fiction. Adică, dacă science-finction înseamnă un gen literar care cuprinde ficÈ›iuni născocite pornind de la anumite realități È™tiinÈ›ifice, bible-fiction trebuie să cuprindă ficÈ›iuni născocite pornind de la texte biblice. După cum science-fiction poate să se depărteze mai mult sau mai puÈ›in de realitățile È™tiinÈ›ifice, iar unele dintre cele prezentate science-fiction sunt în mod clar imposibile, fiind contrare legilor fizicii, tot aÈ™a bible-fiction se poate depărta mai mult sau mai puÈ›in de spiritul Bibliei. ÃŽnsă, dacă în genul science-fiction se pot găsi destul de multe idei care au ajutat la dezvoltarea ulterioară a tehnologiei, în schimb, în domeniul spiritual născocirile omeneÈ™ti sunt dăunătoare pentru că omul nu are cum să îmbunătățească ceea ce a făcut Dumnezeu de la-nceput (v. 1 Ioan). Dacă science-fiction se poate spune că a apărut ca gen literar cam prin secolul al nouăsprezecelea, când È™tiinÈ›a ajunsese să fie privită a fiind ceva deosebit de important pentru civilizaÈ›ie, în schimb ceea ce am putea numi bible-fiction există ca gen literar cam de când se acordă importanță textelor scripturii. Nu s-ar putea oare încadra în ceea ce am desemna ca bible-fiction ceea ce apostolul Pavel numea “mituri È™i genealogii fără sfârÈ™it†sau “mituri lumeÈ™ti È™i băbeÈ™ti†sau “mituri iudaice È™i porunci ale oamenilorâ€? (v. 1 Timotei 1.4, 4.7, Tit 1.14) Din context se înÈ›elege că erau diferite speculaÈ›ii pe marginea evangheliei propovăduite de apostoli, unele având o tentă populară, eventual specifică poporului respectiv, iar altele având o tentă iudaică, fiind mai apropiate de religia È™i tradiÈ›iile iudaice. Nu s-ar putea încadra în genul bible-fiction învățăturile pe care le dădeau rabinii mustraÈ›i de Domnul Isus că desfiinÈ›au cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiÈ›ia lor (v. Matei 15.1-9, Marcu 7.1-13)? Și sunt chiar scrieri vechi cunoscute care s-ar putea încadra în acest gen literar. De exemplu ceea ce se numeÈ™te Cartea lui Enoh, despre care cercetătorii sunt de acord că este de o vechime foarte mare, dar nu pot spune exact de când datează. Despre Enoh ni se spune că “Enoh a umblat cu Dumnezeu, È™i nu a mai fost pentru că l-a luat Dumnezeuâ€. Să fi scris el o carte? Și, dacă el a scris o carte, să fi luat Noe cu el în corabie acea carte? Și, dacă acea carte exista în vremea lui Moise, atunci cum se face că Moise nu a pomenit nimic despre ea în cărÈ›ile Bibliei pe care le-a scris cu mâna lui? Această carte spune multe lucruri despre îngeri È™i misiunile lor È™i despre neascultarea È™i răzvrătirea unora dintre ei. Dar câtă încredere se cuvine să avem în ceea ce spune ea? Nu cumva acordându-i mai multă importanță decât se cuvine am ajunge la acea închinare la îngeri în legătură cu care apostolul Pavel îi avertizează pe coloseni că riscă să-i facă să piardă premiul pentru că i-ar face să se preocupe cu lucruri zadarnice născocite de gândirea cărnii, ajungând astfel să nu se mai È›ină “de Capul, din care tot trupul, hrănit È™i strâns unit prin încheieturi È™i legături, creÈ™te cu creÈ™terea de la Dumnezeuâ€? (v. Coloseni 2.18-19) Mai sunt È™i alte scrieri vechi, cum ar fi Cartea lui IaÈ™ar (Cartea dreptului), menÈ›ionată în Iosua 10.13 È™i 2 Samuel 1.18 È™i ceea ce se numeÈ™te “Cartea Cronicilor împăraÈ›ilor lui Israel†(v. 2 ÃŽmpăraÈ›i, unde aceasta este menÈ›ionată în mai multe rânduri). Și mai sunt È™i renumitele “scrieri apocrifeâ€, pe care unii le leagă în acelaÈ™i volum cu cărÈ›ile canonice ale Bibliei. Toate acestea sunt materiale tocmai bune pentru tot felul de speculaÈ›ii È™i de învățături care se abat de la spiritul Scripturii. Deci, iată că folosind un termen nou, inventat, dorim de fapt să atragem atenÈ›ia asupra unui fenomen foarte vechi, care a apărut imediat după primele comunicări ale lui Dumnezeu către om. Nu a venit Satan să-i vorbească lui Adam când era în grădina Edenului tocmai pentru a-l face să nu mai creadă ceea ce îi spusese Dumnezeu È™i să calce singura interdicÈ›ie pe care i-o dăduse Dumnezeu? După acest model, imediat după ce Dumnezeu i-a mai transmis câte ceva omului, Satan a venit să-i propună omului ceva diferit de ceea ce i-a spus Dumnezeu. Putem observa că, de-a lungul istoriei omenirii, după fiecare nouă revelaÈ›ie dată de Dumnezeu a intervenit lucrarea lui Satan pentru a perverti adevărul descoperit È™i a-i împiedica pe oameni să se bucure de acel adevăr trăind în lumina lui. Din această istorie vom selecta doar câteva momente care sperăm să fie suficiente, pe de-o parte pentru a arăta deosebirea dintre ceea ce este creÈ™tinismul biblic È™i diferite învățături care se zic creÈ™tine, È™i, pe de altă parte pentru a-i sensibiliza pe credincioÈ™ii care citesc această scriere cu privire la acest pericol mereu prezent È™i pentru a le sugera modalități prin care, prin rugăciune È™i îndrumaÈ›i de Duhul Sfânt vor putea evita să se lase conduÈ™i pe căi greÈ™ite prin intermediul unor învățături false cuprinse în acest gen literar pe care l-am numit bible-fiction. Nu considerăm că ar fi cazul să facem un studiu exhaustiv deoarece acesta ar cere un efort extrem de mare, pentru că varietatea mijloacelor folosite de Satan este atât de mare încât studiul lor poate cu uÈ™urință ocupa o întreagă viață de om, ceea ce ar fi exact ce doreÈ™te vrăjmaÈ™ul: ca omul să se ocupe cu orice, numai cu Cuvântul lui Dumnezeu nu. Cum a ajuns acest gen literar să fie popular în lumea creÈ™tină Cum anume a apărut acest gen literar? A apărut deoarece aceia care nu L-au primit din toată inima pe Hristos È™i nu sunt dintre cei “născuÈ›i nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu†nu găsesc nici o plăcere în cuvântul curat al lui Dumnezeu È™i au nevoie de fel de invenÈ›ii care se pot încadra în ceea ce am numit bible-fiction. Nu spune oare apostolul Pavel că “omul natural nu primeÈ™te lucrurile Duhului lui Dumnezeuâ€? (v. 1 Corinteni 2.9-16) Ori, pe terenul creÈ™tin, printre cei care mărturisesc numele lui Hristos, sunt È™i oameni care nu sunt născuÈ›i din nou, iar aceia caută cu totul altceva decât cuvântul lui Dumnezeu È™i doresc “o evanghelie diferită†(v. Galateni 1.6-7). Acest gen de oameni au existat chiar de la început, încă din vremea apostolilor. Exemplul cel mai cunoscut în acest sens este Simon vrăjitorul, care a mărturisit credinÈ›a în Hristos, dar mai târziu, prin aceea că a dorit să câștige cu bani darul Duhului Sfânt, a arătat clar că nu avea inima “dreaptă înaintea Domnuluiâ€. Și acesta este doar unul care s-a dat în vileag, dar cu siguranță, chiar din primele zile au fost mai mulÈ›i care s-au strecurat printre cei credincioÈ™i fără a avea adevărata credință. Doar ce altceva vrea să spună parabola cu vrăjmaÈ™ul care a semănat neghină? (v. Matei 13.25-31) Și nu le-a spus oare apostolul Pavel bătrânilor din Efes că “dintre voi înÈ™ivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei†(v. Fapte 20.28-33)? Adică unii dintre cei care nu sunt născuÈ›i din nou aveau să ajungă chiar să aibă poziÈ›ii chiar printre bătrânii adunării. Și dacă Domnul a permis ca asemenea manifestări să apară, ce-i drept la început extrem de rar, încă din vremea când apostolii erau pe pământ angajaÈ›i în lucrare, aceasta este pentru ca noi să fim preveniÈ›i chiar de apostoli, care în mod clar erau plini de Duh Sfânt, cu privire la ravagiile pe care aveau să le facă acest gen de oameni. Iar, după plecarea de pe pământ a apostolilor, în perioada pe care apostolul Pavel o desemnează ca “zilele din urmăâ€, nemaifiind prezentă autoritatea apostolică, acei oameni au putut să-È™i desfășoare activitatea fără a mai întâmpina obstacole de netrecut. ÃŽn sfera largă a mărturiei creÈ™tine sunt, pe de-o parte, un număr mare de oameni relativ simpli care nu sunt cu adevărat credincioÈ™i, despre apostolul Pavel îi spune lui Timotei spune că “nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-È™i desfăteze urechile, își vor strânge o mulÈ›ime de învățători după poftele lor; È™i își vor întoarce urechea de la adevăr È™i se vor abate spre basmeâ€, iar pe de altă parte, un număr relativ mic de oameni abili, având capacități intelectuale deosebite, care răspund cererii acelei mulÈ›imi de oameni È™i le oferă ceea ce le face plăcere, obÈ›inând în schimb cel puÈ›in glorie lumească dacă nu È™i avantaje materiale. Deci aÈ™a a ajuns ca, pe terenul creÈ™tin să se bucure de mare popularitate un gen literatură care se abate de la ceea ce este pur scripturistic, gen pe care noi l-am numit bible-fiction. De la folclor la literatura cultă Pe terenul creÈ™tin există o mulÈ›ime de mituri, legende, tradiÈ›ii È™i obiceiuri a căror origine se pierde în negura vremii È™i ai căror autori nu sunt cunoscuÈ›i. Acestea pot fi incluse în ceea ce s-ar numi “folclor creÈ™tinâ€. Și în acest domeniu există extrem de multe variaÈ›iuni, mergând până la tradiÈ›ii specifice unei anumite zone geografice sau chiar specifice unui anume sat. Sunt lucruri care au rezultat din amestecul cu creÈ™tinismul al unor tradiÈ›ii păgâne specifice poporului sau din transferul pe terenul creÈ™tin al unor lucruri din religia iudaică. Cine mai poate spune oare de când È™i de la cine provine credinÈ›a că prin botez, cel care este botezat capătă cumva o viață nouă? Aceea că dacă un copil se întâmplă să moară la scurt timp după naÈ™tere fără a fi botezat, atunci el este pierdut? Aceasta aproape că echivalează naÈ™terea din nou menÈ›ionată de Domnul Isus în capitolul al treilea din evanghelia după Ioan cu botezul în apă aplicat de un preot. Cumva ca È™i cum apa aceea l-ar curăți pe om de păcate. Și în temeiul acestei idei unii oameni maturi amânau botezul până atunci când simÈ›eau că se apropie clipa morÈ›ii, aparent făcându-È™i socoteala că, până să se boteze ei mai pot păcătui, pentru că apoi botezul îi va curăți de păcate, È™i, dacă mor la scurt timp după botez, nu vor mai avea când să mai comită alte păcate, aÈ™a că vor muri curaÈ›i È™i vor scăpa de iad. AÈ™a s-ar părea că a fost cazul cu ÃŽmpăratul Constantin, care a fost botezat foarte târziu după ce a mărturisit credinÈ›a creÈ™tină. Cât de corect să fie aceasta? Putem oare echivala naÈ™terea din nou cu acest botez cu apă? Să zicem că am spune că este tot una È™i că acela care este botezat cu apă fiind copil chiar ar ajunge să fie, cum spune evanghelia după Ioan, “născut din apă È™i din Duh†(v. 3.5, că doar acolo este menÈ›ionată apa, nu-i aÈ™a?) È™i aÈ™a “poate intra în împărăția lui Dumnezeuâ€. Dar È™i Stalin È™i Hitler au fost botezaÈ›i cu apă. Și, de asemenea, trebuie că au fost botezaÈ›i cu apă È™i criminali ca Jack Spintecătorul. Să credem oare că acel botez ar fi posibil să fie ceea ce voia să spună Domnul Isus când zicea “născut din apă È™i din Duhâ€. Apa este prezentă în mod evident. Dar Duhul? AÈ™ zice că nu este deloc evident că ar fi prezent, iar istoria arată, în foarte multe cazuri, că aceia care au fost botezaÈ›i cu apă nu au avut câtuÈ™i de puÈ›in Duhul lui Dumnezeu. Altfel cum s-ar explica atât de multe atrocități comise de cei botezaÈ›i cu apă? Sigur nu este posibil ca cineva născut “din Dumnezeu†(Ioan 1.13) să comită crime condamnate de întreaga omenire. Deci rezultă că este cu neputință ca acest botez cu apă să fie tot una cu naÈ™terea din nou. Bine, dar atunci ce este acel botez cu apă, la care, după cum vedem chiar din zilele apostolilor, trebuie să fie supus orice om pentru a deveni creÈ™tin? Este un ceremonial prin care cineva trece pe terenul larg al mărturiei creÈ™tine. ÃŽn 1 Corinteni 10, apostolul scria: “toÈ›i au fost botezaÈ›i pentru Moise în nor È™i în mareâ€, È™i apoi “totuÈ™i cei mai mulÈ›i dintre ei nu I-au plăcut lui Dumnezeu, pentru că au fost uciÈ™i în pustiu. Și acestea au devenit pilde pentru noi...†Deci, după cum trecând prin Marea RoÈ™ie evreii mărturiseau că mergeau spre È›ara promisă de Dumnezeu – aceasta fiind ceea ce apostolul numeÈ™te botezul pentru Moise (pentru că în limba greacă a Noului Testament botez înseamnă cufundare) -, tot aÈ™a cel care este botezat cu botezul creÈ™tin este angajat pe o cale pe care Isus este mărturisit ca Mântuitor È™i Domn, pe o cale care are ca finalitate a fi în eternitate în prezenÈ›a lui Isus ca om glorificat. Dar, după cum mulÈ›i din cei care au trecut prin Marea RoÈ™ie s-au arătat apoi necredincioÈ™i, tot aÈ™a mulÈ›i care sunt botezaÈ›i se arată apoi necredincioÈ™i. Atunci, cineva ar putea spune: “Da, sigur că foarte mulÈ›i din cei care sunt botezaÈ›i în pruncie se arată mai târziu necredincioÈ™i, pentru că un copil foarte mic nu pricepe nimic È™i nu poate avea credință, dar altfel stau lucrurile cu cineva care se botează la vârstă adultăâ€. Da? Și atunci cum rămâne cu exemplul lui Simon vrăjitorul, care a fost botezat chiar de apostoli? Nu demonstrează aceasta suficient de clar că, indiferent la ce vârstă se botează cineva, botezul cu apă nu este nicidecum o garanÈ›ie că acela care se botează este născut din nou? Și atunci, (ca să nu-l lăsăm pe cititor numai cu o prezentare părÈ›ii negative) ce să însemne expresia “născut din apă È™i din Duhâ€? Apa este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, găsim, de exemplu expresia “spălarea cu apă, prin Cuvântâ€. Deci naÈ™terea din nou este lucrarea Duhului lui Dumnezeu, care aplică cuvântul lui Dumnezeu, iar acesta, după cum pune textul din Ioan 3, este un proces tainic: “vântul suflă încotro vrea È™i-i auzi vuietul, dar nu È™tii de unde vine È™i unde se duce: tot aÈ™a este oricine este născut din Duhulâ€. Și ce altă imagine simbolică decât cea a apei poate fi mai potrivită pentru Cuvântul lui Dumnezeu? Doar apa este aceea care, pe de-o parte spală, iar pe de altă parte întreÈ›ine viaÈ›a, pentru că fără apă viaÈ›a este imposibilă. Nu ne propunem să mergem mai departe cu subiectul cu privire la botez, care de-a lungul istoriei creÈ™tinismului a dus la foarte multe dispute. Considerăm că atât este suficient pentru a arăta cum născocirile oamenilor s-au amestecat din cele mai vechi timpuri chiar în cele mai însemnate aspecte ale vieÈ›ii creÈ™tine È™i cum un folclor creÈ™tin a ajuns să fie luat de foarte mulÈ›i oameni ca fiind un adevăr indiscutabil, cu toate că este o învățătură care se abate de la Scriptură. Iar în ceea ce priveÈ™te naÈ™terea din nou, avem convingerea, potrivit Scripturii, că aceasta are loc prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, prin care omul ajunge să creadă în Isus Fiul lui Dumnezeu È™i să aibă viaÈ›a eternă (v. Ioan 3.16, 5.24). ÃŽn timp, s-a ajuns ca anumiÈ›i oameni deosebiÈ›i să sistematizeze acest folclor È™i să-l adapteze cât au putut ei mai bine unor învățături din Scriptură. AceÈ™tia sunt numiÈ›i “părinÈ›ii bisericiiâ€. Pentru biserica răsăriteană printre părinÈ›i se numără Vasile (aprox. 329-379), Atanasie (aprox. 296-373) È™i Ioan Hrisostom (347-407), iar în biserica catolică sunt socotiÈ›i părinÈ›i Ambrozie (340-397), Ieronim (347-420) È™i Sfântul Grigore cel Mare (540-604). Nu putem judeca credinÈ›a acestor oameni deosebiÈ›i, dar putem constata clar că învățăturile pe care le-au sistematizat ei nu sunt în acord cu Noul Testament. Apostolul Pavel spunea “Domnul îi cunoaÈ™te pe cei care sunt ai săi†(1 Timotei 2.19), aÈ™a că nu se cuvine în nici un caz ca, în temeiul faptului că scrierile lor nu sunt în acord cu învățătura lăsată de apostoli în Noul Testament, să tragem concluzia că ei nu ar fi credincioÈ™i scumpi Domnului. Nu ne-am propus să facem un studiu sistematic al scrierilor “părinÈ›ilorâ€, nici un fel de istorie a literaturii creÈ™tine, ci doar să punctăm câteva momente mai importante din această istorie. ÃŽn acest sens considerăm că se cuvine să menÈ›ionăm o capodoperă a genului care este tradusă în cele mai multe limbi È™i chiar È™i în zilele noastre este încă printre cele mai cunoscute de public. Este vorba despre “Imitarea lui Hristos†(Imitatio Christi) a lui Thomas a Kempis. ÃŽntâi să vedem contextul istoric în care a apărut această scriere. A fost scrisă în limba latină aproximativ între 1418 È™i 1427, adică la aproape cincizeci de ani după John Wycliffe, care a fost primul care a susÈ›inut argumentat È™i sistematic faptul că pâinea È™i vinul folosite în liturghia catolică nu pot fi transformate în mod “magic†de către preoÈ›i în trupul lui Hristos È™i sângele Lui, aÈ™a cum pretinde clerul catolic; È™i apoi era la numai câțiva ani după ce Jan Huss a fost ars pe rug pentru că susÈ›inea “ereziile lui Wycliffeâ€. Să fi fost cumva scrisă la comandă sau cumva autorul È™i-a propus de la-nceput scopul de a-l combate pe Wycliffe prezentând o altă învățătură tocmai pentru a acoperi lipsa în biserica catolică a unei învățături sistematice prin care să fie a apărată credinÈ›a catolică? Sau să fi fost scrisă dintr-o credință sinceră? Ar fi hazardat să facem afirmaÈ›ii de un fel sau de altul, È™i, după cum am spus, nu avem nici un fel de competenÈ›e pentru a aprecia credinÈ›a călugărului german Thomas din Kempen, care a scris această carte celebră. ÃŽn schimb putem aprecia ceea ce a scris el. Lucrarea fiind într-adevăr o capodoperă, exprimă anumite idei perfect valabile È™i pe care nici un creÈ™tin nu le poate contesta. Nu este doar Hristos omul desăvârÈ™it, despre care glasul din cer a mărturisit: “Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care ÃŽmi găsesc plăcerea†(v. Matei 3.17, 17.5, Luca 3.22, 9.35)? Și nu spunea apostolul Pavel “FiÈ›i imitatorii mei, cum È™i eu sunt al lui Hristosâ€? Nu se cuvine deci ca orice credincios care mărturiseÈ™te numele Lui să fie un imitator al lui? Ba da. Dar numai un credincios născut din nou È™i condus de Duhul Sfânt poate înÈ›elege bine în ce sens să se manifeste această imitaÈ›ie. ÃŽn schimb, Thomas Kempis propune o cale aparent rezonabilă, care însă diferă în mai multe privinÈ›e de ceea ce găsim în scriptură. Chiar de la-nceput el caută să impună un regulament de viață spunând: “cel care vrea cu adevărat să înÈ›eleagă È™i să guste cuvintele lui Hristos, va trebui, tocmai de aceea, să-È™i rânduiască cu sârguință întreaga viață după pildele vieÈ›ii Domnuluiâ€. Sună frumos, dar cum adică? Poate cineva să-È™i rânduiască viaÈ›a după exemplele omului perfect, ale Fiului lui Dumnezeu, care a vindecat boli incurabile, a înviat morÈ›i, a mers pe apă È™i a potolit furtuna? Sigur că nici un om cu mintea întreagă nu poate gândi aÈ™aceva. Rămân în schimb aspectele legate de smerenie, de a nu umbla după gloria lumii È™i după ceea ce preÈ›uiesc oamenii lumii, care sunt mult accentuate de scriitor. Apoi, imediat după aceea, scriitorul abordează subiectul cunoaÈ™terii, cu privire la care el spune: “cu cât vei È™ti mai mult, cu atât mai aspru vei fi judecat dacă viaÈ›a pe care o duci nu va fi la înălÈ›ime†și “teme-te pentru tot ce È›i-a fost dat să cunoÈ™tiâ€. Aceasta este un îndemn implicit ca omul să se ferească de a cerceta pentru a cunoaÈ™te. Oare Dumnezeu de ce i-a dat Dumnezeu omului o minte dacă nu pentru a cerceta È™i a cunoaÈ™te? Nu pot afirma cu certitudine care a fost intenÈ›ia autorului, dar aceste cuvinte par a vea intenÈ›ia să-l facă pe acela care le ia ca regulă de viață să se ferească să mai cunoască ceva de groaza că acele cunoÈ™tinÈ›e vor face ca el să fie judecat mai aspru. Sigur că mai multă cunoÈ™tință implică responsabilități mai mari, în sensul că omul se cuvine să trăiască în lumina adevărurilor pe care le cunoaÈ™te. Dar este oare potrivit ca omul să fugă de aceste responsabilități? Cum se potriveÈ™te aceasta cu dorinÈ›ele exprimate de apostolul Pavel: “să-l cunosc pe El È™i puterea învierii Lui È™i comuniunea suferinÈ›elor lui†(Filipeni 3.10). Sau cu faptul că “unuia i se dă, prin Duhul (evident este vorba de Duhul lui Dumnezeu!), cuvânt de înÈ›elepciune; È™i altuia cuvânt de cunoÈ™tință, potrivit aceluiaÈ™i Duh†(1 Corinteni 12.8). Sau: “El a strălucit în inimile noastre pentru a da lumina cunoÈ™tinÈ›ei gloriei lui Dumnezeu pe faÈ›a lui Isus Hristos†(2 Corinteni 4.6). Sau: “Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înÈ›elepciune È™i de descoperire în cunoaÈ™terea Lui...†(v. Efeseni 1.18-23). Și dorinÈ›a apostolului Pavel credincioÈ™i era: “să fiÈ›i umpluÈ›i de cunoÈ™tinÈ›a voii Lui, în orice înÈ›elepciune È™i pricepere spiritualăâ€. Acestea ar fi numai câteva versete care arată clar că un credincios nu trebuie să se teamă de cunoÈ™tință, ci că se cuvine să se preocupe mai mult cu cunoaÈ™terea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, omul înălÈ›at în glorie. ÃŽn schimb, Thomas Kempis spune: “cea mai înaltă È™i mai folositoare învățătură este adevărata cunoaÈ™tere È™i dispreÈ›uire de sineâ€. Adică cunoaÈ™terea de sine să fie mai înaltă decât cunoaÈ™terea lui Hristos? Pe de altă parte, adevărata cunoaÈ™tere a lui Hristos nu duce în nici un caz la îngâmfare, ci îl face pe un credincios să spună ca È™i Ioan Botezătorul: “El trebuie să crească, iar eu să mă micÈ™orezâ€. Sigur că un credincios trebuie să nu se încreadă în sine, deoarece apostolul Pavel spune: “È™tiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieÈ™te†(v. Romani 7), dar de la această constatare, care duce, inevitabil, la exclamaÈ›ia: “O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morÈ›ii?â€, credinciosul trebuie să treacă mai departe la: “MulÈ›umesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostruâ€. Adică, după ce a ajuns la concluzia că în firea moÈ™tenită de la părinÈ›ii lui, în fond de la Adam, nu este nimic plăcut lui Dumnezeu, să nu rămână cufundat în a se plânge pe sine, ci să se preocupe cu Hristos, omul glorificat, È™i să trăiască prin Duhul Sfânt. Thomas Kempis nu spune nimic despre naÈ™terea din nou, prin care cel care crede în Isus are viaÈ›a eternă, nici despre faptul că un credincios născut din nou are Duhul Sfânt. Și omite să amintească ceea ce spune Ioan: “Dacă umblăm în lumină, după cum El este lumină, avem comuniune unii cu alÈ›ii È™i sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curățeÈ™te de orice păcat. Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înÈ™ine È™i adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios È™i drept ca să ne ierte păcatele È™i să ne curățească de orice nedreptate†(1 Ioan 1.7-9). Adică omite – să fie în mod voit sau să fie din neÈ™tiință? – să spună că jertfa lui Hristos este suficientă pentru a curăți orice unui credincios. Iar dacă ar fi spus aÈ™aceva ar fi afirmat ceea ce a afirmat Luther cu un secol mai târziu. ÃŽnsă Thomas Kempis pune o povară extrem de grea asupra unui credincios, arătând în mod foarte convingător că omul carnal este incapabil să-l imite pe Hristos. Dacă legea dată lui Israel prin Moise nu a putut fi È›inută, È™i aceasta până într-atât încât apostolii de la Ierusalim, care fuseseră născuÈ›i È™i educaÈ›i în tradiÈ›ia iudaică, au spus iudaizanÈ›ilor: “de ce ispitiÈ›i pe Dumnezeu, punând pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici noi, nici părinÈ›ii noÈ™tri n-am fost în stare să-l purtăm?†(Fapte 15.10) - când acea lege prezenta niÈ™te cerinÈ›e pe care le-am putea numi “minimale†-, cât de zdrobitor trebuie să fie atunci ca asupra omului care are o fire păcătoasă să fie pusă sarcina de a-L imita exact pe omul desăvârÈ™it, în care nu a existat nici cel mai mic impuls spre păcat? Evident, atunci omul este complet zdrobit. Și ce propune atunci Kempis? ÃŽn finalul cărÈ›ii el propune ca soluÈ›ie propune “taina sfântului altarâ€, adică mesa catolică, susÈ›inând că în aceasta se arată dragostea lui Dumnezeu față de om È™i că este de folos omului să aibă parte de aceasta cât mai des. Și el susÈ›ine doctrina catolică oficială că pâinea de la liturghie este însuÈ™i trupul lui Hristos È™i că setea È™i foamea sufletului nu se poate potoli altfel decât cu Trupul lui Hristos. Și dacă cineva se întâmplă ca după ce a avut parte de liturghie să rămână tot însetat? Atunci explicaÈ›ia pe care o dă Kempis este că el nu È™i-a pregătit sufletul suficient de bine pentru aceasta. Și atunci, poate data viitoare, pregătindu-se mai bine, va putea cu adevărat să se bucure... Adică mântuirea È™i pacea sufletului depind de eforturile omului È™i nu de Dumnezeu cel Atotputernic È™i de iubirea Lui care s-a arătat prin aceea că L-a dat pe Fiul său ca jertfă atunci când a ajuns să fie clar că “un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-I dea lui Dumnezeu un preÈ› de răscumpărare pentru elâ€. Indiferent care vor fi fost intenÈ›iile autorului, pe care doar Dumnezeu le cunoaÈ™te È™i le apreciază drept, această scriere vine ca un fel de replică față de descoperirile pe care le-a avut John Wycliffe È™i față de toÈ›i cei care, în secolele al treisprezecelea È™i al paisprezecelea, au pus accent pe cercetarea Scripturii, rezultatul fiind că oricine ia scrierea lui Kempis ca îndrumar pentru viață ajunge să practice cu stricteÈ›e niÈ™te ritualuri care nu-i pot aduce nici pacea sufletului, nici bucuria că va fi în eternitate alături de Domnul Isus. AjunÈ™i aici, ne simÈ›im datori să arătăm ce spune Scriptura în legătură cu pâinea pe care credincioÈ™ii se cuvine să o frângă È™i la paharul de vin pe care se cuvine să-l împartă între ei. Apostolul Pavel le spunea Corintenilor: “Am primit de la Domnul ceea ce v-am È™i dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine È™i, mulÈ›umind, a frânt È™i a spus «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceÈ›i aceasta spre amintirea Mea». Tot astfel È™i pahaul, după cină, spunând: «Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceÈ›i aceasta ori de câte ori îl beÈ›i, spre amintirea Mea». Pentru că, ori de câte ori mâncaÈ›i pâinea aceasta È™i beÈ›i paharul acesta, vestiÈ›i moartea Domnului până vine El†(1 Corinteni 11.23-26). Vedem deci dorinÈ›a Domnului ca toÈ›i credincioÈ™ii Săi să È›ină acest memorial am morÈ›ii Sale. Nu se menÈ›ionează că de aceasta ar atârna destinul veÈ™nic al omului, mântuirea fiind numai prin credinÈ›a în jertfa desăvârÈ™ită a Domnului Isus. Dar, dacă aceasta este dorinÈ›a Domnului, se cuvine oare ca un credincios al Lui să fie indiferent față de această dorință a Lui, mulÈ›umindu-se numai cu faptul că el este bine pentru că a fost salvat de pe o cale care ducea spre pierzare? Ce bine ar fi dacă toÈ›i credincioÈ™ii Lui ar înÈ›elege È™i ar respecta această dorință lui! Aceasta È™i botezul sunt singurele semne exterioare pentru creÈ™tini care sunt indicate în Noul Testament. Dar, după cum am văzut, în mod trist, atât frângerea pâinii cât È™i botezul au fost denaturate prin tot felul de invenÈ›ii omeneÈ™ti, unele dintre ele extrem de elaborate. Câteva best-selleruri catolice ÃŽn epoca actuală, pentru orice editură este important să publice cărÈ›i care să se vândă cât mai bine, numite “best-selleruriâ€, care aduc venituri mari. Și, evident, în genul bible-fiction există unele best-selleruri care au adus venituri mari timp de sute de ani, iar unele aduc în continuare venituri semnificative È™i în prezent. Primul best-seller catolic este acela al succesiunii apostolice, È™i anume ideea că Papa, episcopul Romei, ar fi succesorul apostolului Petru, cel mai de seamă dintre apostoli, È™i că el ar avea cheile raiului. De unde aceasta? A pornit de la o interpretare a textului din Matei 16:18-19, unde Domnul Isus a spus textual: “Și eu de asemenea îți spun că tu eÈ™ti Petru È™i pe această stâncă voi zidi adunarea Mea È™i porÈ›ile locuinÈ›ei morÈ›ilor nu o vor învinge. Și îți voi da cheile împărăției; È™i orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, È™i orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruriâ€. La acest text s-a adăugat afirmaÈ›ia că Petru i-ar fi transmis episcopului Romei acea autoritate pe care i-o dăduse Domnul. Dar nicăieri în Scriptură nu se spune că Petru ar fi transmis cuiva această autoritate. Și, cum, biserica să fie zidită pe Petru? Nu, ci dacă citim versetele de mai înainte, vedem că Petru a spus: “Tu eÈ™ti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viuâ€, iar Domnul i-a răspuns “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea È™i sângele È›i-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruriâ€. Adică, “stânca†pe care este zidită biserica nu este Petru, ci “Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu†și Petru este acela care a avut de la Dumnezeu Tatăl această descoperire cu privire la cine este Isus. Altfel, prin ceea ce era în “carnea È™i sângele†lui, Petru a fost capabil să-l renege de trei ori pe Domnul, deci nu ar fi putut fi el acea bază pe care biserica să nu poată fi biruită de “porÈ›ile locuinÈ›ei morÈ›ilorâ€. Dar Duhul Domnului i-a dat să aibă “cheileâ€. Ce fel de chei? Nu este vorba de cheile raiului, nici de cheile iadului, ci de “cheile împărățieiâ€, adică ale acelui domeniu în care Hristos este mărturisit ca împărat. Adică Petru a deschis acea cale pe care oamenii au ajuns să-l mărturisească pe Isus ca fiind Hristosul, care are drepturi de împărat. Și Petru a folosit aceste chei atunci când a predicat la Cincizecime È™i aproape trei mii de suflete de la Ierusalim au crezut È™i au fost mântuite, prin aceasta deschizând calea pentru iudei (Fapte 2), după care a mai folosit cheile È™i pentru a deschide calea pentru ne-iudei, când a vestit evanghelia în casa centurionului Corneliu (Fapte 10). Și, fiind condus de Duhul Sfânt în aceste situaÈ›ii, ceea ce a “legat†și a “dezlegat†el a fost recunoscut în cer. Cât de departe este aceasta de credinÈ›a populară, susÈ›inută de cler, că omul trebuie să vină înaintea apostolului Petru pentru ca acesta să-i deschidă sau să nu-i deschidă poarta raiului. Și această credință care se abate mult de la ceea ce spune Scriptura a fost o sursă importantă de venituri pentru preoÈ›ime timp de sute de ani È™i continuă să mai fie până È™i în zilele noastre. Ce n-ar da omul ca să scape de grozăvia iadului? AÈ™a mulÈ›i au umplut tezaurul bisericii catolice. Nu-i aÈ™a că acesta chiar a fost un best-seller È™i încă mai continuă să fie? Și de ce să nu-È™i mai diversifice clerul sursele de venit? Dacă câștigă de pe urma temerii oamenilor să nu ajungă în iad, de ce să nu câștige È™i de pe urma sentimentelor lor față de persoanele iubite care au murit? Ca urmare a fost inventat Purgatoriul. Potrivit doctrinei catolice, acela este locul în care cei care nu au comis “păcate de moarte†sunt curățiÈ›i prin suferinÈ›e pentru ca mai apoi să fie primiÈ›i în paradis. ÃŽn funcÈ›ie de cât de multe È™i de grele sunt păcatele lor, ei pot să fie chinuiÈ›i acolo mai mult sau mai puÈ›in timp. Iar pentru a le scurta chinurile în purgatoriu, rudele lor în viață se cuvine să plătească preoÈ›ilor... Dar această învățătură contravine față de ceea ce a spus Domnul Isus în capitolul 16 din Evanghelia după Luca, când omul care fusese bogat, fiind în chinuri în LocuinÈ›a morÈ›ilor, a văzut “de departe pe Avraam, È™i pe Lazăr în sânul lui†și a cerut “Părinte Avraame, ai milă de mine È™i trimite-l pe Lazăr să-È™i înmoaie vârful degetului în apă È™i să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceastaâ€. El nu s-a considerat vrednic ca Avraam, părintele spiritual al credincioÈ™ilor, să se ocupe personal de el, È™i atunci l-a rugat să-l trimită pe Lazăr, cel care zăcuse la uÈ™a lui, ca să-i mai aline suferinÈ›a. Dar răspunsul a fost categoric: “ÃŽntre nou È™i voi este întărită o prăpastie mare, astfel încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să nu treacă la noiâ€. Adică, după moarte, soarta omului este hotărâtă definitiv, È™i nici chiar Avraam, care se bucură din plin de favoarea lui Dumnezeu nu poate să mai salveze pe cel care a murit nemântuit. Și, apoi, ce i-a răspuns Isus tâlharului crucifica alături de el, care l-a rugat: “AminteÈ™te-È›i de mine, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!â€? I-a spus: “Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradisâ€. Deci, nici vorbă să mai aÈ™tepte în purgatoriu È™i să sufere acolo pentru a fi “curățitâ€. Și cum a ajuns acest răufăcător să fie atât de curat încât Domnul să-l ia imediat alături de El? Doar el făcuse numai rele. El însă a recunoscut: “Noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ceea ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic necuvenit†(v. Luca 23.39-43). Acesta este adevărata pocăință: să recunoÈ™ti că Dumnezeu are perfectă dreptate să te condamne È™i a fi pocăit înseamnă a te recunoaÈ™te vrednic de moarte înaintea lui Dumnezeu, nu a È›ine cu stricteÈ›e niÈ™te rânduieli cu ce să faci È™i ce să nu faci. Și alături de pocăință este credinÈ›a ca Domnul Isus este cel perfect drept È™i că El are toate drepturile să împărățească È™i că El va veni. Aceasta este tot ce se cere pentru ca un om să fie mântuit, indiferent ce va fi fost în toată viaÈ›a lui. Dar în schimb, prin ficÈ›iunile născocite de oameni, mântuirea a ajuns să fie o afacere pentru unii. Și această afacere a ajuns la cea mai mare dezvoltare atunci când biserica catolică a inventat indulgenÈ›ele. Adică înaltul cler a născocit că marii sfinÈ›i din vechime, printre care, bineînÈ›eles, È™i Sfântul Petru, au făcut atât de multe fapte mari È™i bune încât ele pot acoperi cu prisosință È™i păcatele altora, iar cine doreÈ™te să beneficieze de acest surplus de fapte bune este suficient să plătească bani. Aceasta contravine față de ceea ce le spunea credincioÈ™ilor e la Roma apostolul Pavel: “plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaÈ›a eternă în Hristos Isus, Domnul nostru†(Romani 6.23). Adică mântuirea este prin harul lui Dumnezeu, nu prin eforturile omului, nici prin ceea ce poate plăti omul, pentru că Domnul Isus, “Mielul lui Dumnezeuâ€, prin moartea Lui, a plătit tot preÈ›ul È™i orice om care ar căuta să adauge ceva la această lucrare desăvârÈ™ită ar face ceva rău. Au È™i protestanÈ›ii “capodoperele†lor în acest gen Pe parcursul secolului al È™aisprezecelea, prin intermediul tipăriturilor, ideile reformatorilor s-au răspândit mult în vestul Europei. Cam în aceeaÈ™i perioadă de timp au avut revelaÈ›ii remarcabile Luther, Zwingli, Calvin È™i alÈ›i învățaÈ›i. MulÈ›i oameni au ajuns să fie luminaÈ›i că mântuirea sufletului nu poate fi dobândită prin respectarea cu stricteÈ›e a ritualurilor bisericii, ci că “cel drept va trăi prin credințăâ€, È™i anume prin credinÈ›a în jertfa desăvârÈ™ită a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care curățeÈ™te de orice păcat. Dar în acea perioadă nu au fost totuÈ™i învățături pur biblice, ci cu adevărul scripturii – pentru că acei oameni remarcabili au avut parte de revelaÈ›ii din scriptură È™i – s-au amestecat interese politice È™i economice È™i dorinÈ›a naturală a omului de a se emancipa de sub tirania spirituală care È›inuse sufletele în întuneric È™i teamă mai multe secole. ÃŽn mod trist, vrăjmaÈ™ul È™i-a făcut lucrarea obiÈ™nuită de a semăna neghină, astfel încât, la majoritatea oamenilor, au ajuns ca dominante să fie interesele omeneÈ™ti È™i dorinÈ›ele de libertate È™i independență È™i nu dorinÈ›a de a-I fi plăcut Domnului. Și totuÈ™i a fost o lucrare remarcabilă: Biblia a ajuns să fie tipărită È™i răspândită pe scară largă È™i până È™i oamenii cei mai simpli au ajuns să aibă cunoÈ™tinÈ›e din cuvântul lui Dumnezeu. ÃŽn Anglia È™i ScoÈ›ia Biblia ajunsese să fie larg răspândită È™i cea mai mare parte a poporului abandonase ritualurile È™i superstiÈ›iile catolice. Dar tocmai dintre cei care susÈ›ineau protestantismul au răsărit ficÈ›iuni din cele mai rele, de natură să compromită numele de creÈ™tin. Astfel, regele James al VI-lea al ScoÈ›iei (care a devenit în 1601 James I al Angliei, unind sub acelaÈ™i rege ScoÈ›ia È™i Anglia) a publicat în 1597 lucrarea Daemonologie, care are intenÈ›ia declarată de a le prezenta creÈ™tinilor modalitățile de a recunoaÈ™te magia È™i lucrările duhurilor necurate È™i de a pedepsi cu toată asprimea vrăjitoarele È™i vrăjitorii. Nu credem că are sens să pierdem vremea citind asemenea speculaÈ›ii ale cuiva care, în mod evident s-a “amestecat în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale, neÈ›inându-se strâns de Capul†(adică Hristos, v. Coloseni 1.18-19) È™i, părăsind terenul sigur al Scripturii, a mers foarte departe cu speculaÈ›ii cu privire la practicile oculte È™i vrăjitorie. ÃŽn ceea ce priveÈ™te valoarea acestei lucrări putem aplica fără greÈ™ criteriul pe care Domnul Isus îl dădea pentru recunoaÈ™terea profeÈ›ilor falÈ™i: “după roadele lor îi veÈ›i cunoaÈ™teâ€. Iar roadele au fost că, timp de aproape un secol, au avut loc în Anglia È™i ScoÈ›ia mai multe procese pentru vrăjitorie care au dus la uciderea unor persoane pentru acuzaÈ›ii din cele mai absurde, cum ar fi că ar fi împiedicat procesul de fermentaÈ›ie al berii, că ar fi vrăjit porcii, că ar fi provocat furtuni, È™i, bineînÈ›eles, că, prin vrăjitorie, ar fi provocat moartea unor persoane care au fost lovite de boli necunoscute în acea vreme. Și aceste practici au ca pretins temei biblic doar versetul “pe vrăjitoare să n-o laÈ™i să trăiască†(Exod 22.18). Câte ficÈ›iuni au trebuit adăugate la aceasta pentru a ajunge la uciderea mai multor sute de persoane în Anglia È™i ScoÈ›ia între sfârÈ™itul secolului al È™aisprezecelea È™i sfârÈ™itul secolului al È™aptesprezecelea! Și ce ruÈ™ine este aÈ™aceva pentru creÈ™tinătate! Un aspect care a facilitat dezvoltarea multor ficÈ›iuni pe terenul creÈ™tinismului protestant este afirmarea libertății individuale. Omul scăpat de sub tirania spirituală a catolicismului, în loc ca “orice gând să-l înrobească ascultării de Hristosâ€, a găsit de cuviință să-È™i afirme cu tărie independenÈ›a în chestiunile spirituale în loc să “păstreze unitatea Duhului în legătura păcii†(v. Efes. 4.3). ÃŽn catolicism unitatea era menÈ›inută prin teama că preoÈ›ii îi pot închide omului uÈ™a raiului È™i îl pot trimite în iad, iar dacă aceasta nu funcÈ›iona, era menÈ›inută prin teroarea inchiziÈ›iei È™i a rugului; în schimb, în protestantism s-a ajuns să fie proclamată independenÈ›a, cumva ca È™i cum Isus Hristos i-ar conduce pe ai săi la dezordine È™i anarhie. Considerăm că această evoluÈ›ie este descrisă destul de sugestiv de mărturia unui “un profet de-al lor†(v. Tit 1.12), È™i anume James Fenimore Cooper, care spunea: “ÃŽn America plaga sectarismului este întinsă în toată È›ara. NemulÈ›umindu-se să recunoască supremaÈ›ia Divinității È™i să ridice temple pentru a-L onora, în care oricine să se poată închina cu tot respectul, mândria È™i vanitatea gândirii omeneÈ™ti s-a manifestat în închinarea noastră întinând-o, iar casele care s-ar cuveni să fie ale lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu È™i numai pentru El, pentru ca acolo să I se aducă închinarea credinÈ›ei în supunere, sunt prea adesea doar niÈ™te È™coli care se deosebesc prin chestiuni metafizice inutile. NaÈ›iunea este mai curând sectară decât creÈ™tinăâ€. Ce teren putea fi deci mai favorabil pentru cele mai diverse ficÈ›iuni dezvoltate pornind de la câte un crâmpei de adevăr din Scriptură È™i pentru teorii elaborate de oameni care nu È›in cont de faptul că “judecățile Domnului sunt adevăr, sunt drepte toate împreună†(Ps. 19.9), ci scot din context câte ceva care se potriveÈ™te mai bine cu interesele lor sau cu dispoziÈ›ia lor naturală pentru a deveni liderii unei denominaÈ›iuni care se mărturiseÈ™te a fi creÈ™tină? Pe acest teren fiecare denominaÈ›iune se deosebeÈ™te de celelalte prin ficÈ›iunile favorite pe care le-a adoptat. După ce prin lucrarea diabolică a denaturat botezul È™i frângerea pâinii, vrăjmaÈ™ul nu se putea să nu caute să compromită È™i adevărul scump al venirii Domnului Isus, redescoperit abia în secolul al nouăsprezecelea. Mai mulÈ›i creÈ™tini adevăraÈ›i ajunseseră să aÈ™tepte venirea Domnului Isus. Se putea oare ca vrăjmaÈ™ul să nu caute să compromită È™i să ridiculizeze această speranță scripturistică? Și cum altfel să o ridiculizeze decât amestecând ficÈ›iuni născocite de mintea omului cu adevărul scripturii. Aceste născociri s-au manifestat în domeniul prezicerii venirii Domnului. Una dintre cele mai elaborate a fost cea a predicatorului baptist William Miller, care, prin 1822, a considerat că cele “două mii trei sute de seri È™i dimineÈ›i†din Daniel 8.14 ar fi, de fapt, două mii trei sute de ani È™i că acea perioadă ar începe în anul 457 înainte de Hristos, când a fost dat decretul pentru reconstruirea Ierusalimului, È™i, ca urmare, s-ar încheia în anul 1843. De unde atâta siguranță că o seară È™i o dimineață ar fi un an? Se vede că autorul acestei ficÈ›iuni nu a avut în vedere ceea ce le-a spus Domnul ucenicilor săi când l-au întrebat cu privire la timpul când va restabili împărăția pentru Israel, È™i anume: “voi nu trebuie să cunoaÈ™teÈ›i timpurile È™i vremurile, pe care Tatăl le-a aÈ™ezat sub propria sa autoritate†(v. Fapte 1.6-9). Și nu spune oare parabola celor zece fecioare că atât cele înÈ›elepte cât È™i cele neînÈ›elepte au adormit? (v. Matei 25.1-13) ÃŽndemnul Domnului pentru credincioÈ™ii săi este: “VegheaÈ›i deci, pentru că nu È™tiÈ›i nici ziua, nici ceasulâ€. Și atunci, nu înseamnă aceasta că a încerca să calculezi când va fi acel moment înseamnă a te lansa în speculaÈ›ii? Cu toate că Miller a ajuns la acele concluzii în 1822, totuÈ™i el nu a început să predice aceasta până în 1831, È™i, cu toate că în 1844 a avut loc marea dezamăgire, până la sfârÈ™itul vieÈ›ii sale el a rămas convins că venirea Domnului este iminentă, iar faptul că ea nu a avut loc când calculase el considera că s-ar datora probabil unor inexactități în cronologia din Biblie, È™i nu că interpretarea lui era greÈ™ită. Cât de trist este faptul că această speranță binecuvântată a oricărui creÈ™tin adevărat a ajuns să fie ridiculizată înaintea întregii lumi în urma unor interpretări greÈ™ite! ÃŽnsă, pe de altă parte, nu È™i apostolul Pavel le mărturisea tesalonicenilor speranÈ›a lui că va avea ocazia să fie în viață la venirea Domnului, când spunea: “noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; pentru că Domnul ÃŽnsuÈ™i, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului È™i cu trâmbiÈ›a lui Dumnezeu, va coborî din cer; È™i întâi vor învia cei morÈ›i. în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiÈ›i în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: È™i astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnulâ€? (1 Tes. 4.15-18) Apostolul avea speranÈ›a, dar nu a spus nimic cu privire la timpul venirii Domnului. Iar apostolul Ioan, la începutul Apocalipsei spune că este vorba de lucruri care “trebuie să aibă loc curândâ€, iar la sfârÈ™itul cărÈ›ii avem promisiunea Domnului: “Iată, Eu vin curândâ€. Curând? Dar au trecut aproape două mii de ani? Este mult dacă gândim comparând cu durata vieÈ›ii omeneÈ™ti, dar dacă gândim la scara timpului geologic sau cosmic, în acest “curând†ar mai putea încăpea cu uÈ™urință încă vreo cinci milenii - ca să nu mai vorbim de veÈ™nicie. Iar în greacă a fost folosit de fapt cuvântul ταχει, care indică nu în primul rând că va fi peste puÈ›in timp, ci mai curând repeziciunea, adică faptul că această venire nu este ceva tărăgănat, ci că va avea loc repede. Deci speranÈ›a în venirea Domnului este biblică, dar a încerca să estimezi când va avea loc aceasta nu poate duce decât la bible-fiction. Și cum oare ar fi putut vrăjmaÈ™ul să ridiculizeze mai bine această speranță biblică decât prin mai multe alarme false de acest gen? Nu vedem că, într-adevăr, în zilele noastre, când cineva menÈ›ionează venirea Domnului, reacÈ›ia este de regulă cea despre care spune Petru: “Unde este promisiunea venirii Lui?†(v. 2 Petru 3.4) O altă ficÈ›iune a venit în secolul al XX-lea exact spre a oferi un fel de evanghelie cu succes de piață. Dacă în evul mediu era promovată ideea că omul trebuie să-È™i răscumpere greÈ™elile È™i să-È™i câștige mântuirea prin eforturi proprii, cu preÈ›ul unor suferinÈ›e È™i se cultiva ascetismul, în secolul al XX-lea a fost promovat exact inversul, adică un Dumnezeu care-i oferă omului toate bunătățile pe care È™i le doreÈ™te È™i-i asigură succesul în viață. Și ce altceva putea avea mai mult succes de piață decât o evanghelie a prosperității materiale în lumea aceasta? Textul de la care au pornit aceÈ™ti falÈ™i evangheliÈ™ti este în 1 Cronici 4: “Și IaebeÈ› a fost mai preÈ›uit decât fraÈ›ii săi, È™i mama sa i-a pus numele IaebeÈ›, zicând: «Pentru că l-am născut cu durere». Și IaebeÈ› a chemat pe Dumnezeul lui Israel, zicând: «Dacă m-ai binecuvânta mult È™i mi-ai întinde hotarul È™i mâna Ta ar fi cu mine È™i m-ai feri de rău, ca să fiu fără durere!» Și Dumnezeu a făcut să aibă ce ceruseâ€. Foarte frumos! Dar, este oare cazul ca de aici să tragem concluzia că pe credincioÈ™ii Lui Dumnezeu îi scuteÈ™te de dureri È™i că le dă tot ce îi cer ei? Să zicem că ar fi aÈ™a - pentru că, hai să recunoaÈ™tem că tare mult am vrea să fie aÈ™a! Dar atunci, cum este cu Ieremia? Când, la rugăciunile lui stăruitoare pentru Iuda È™i pentru Ierusalim, Dumnezeu I-a răspuns: “Și tu, nu te ruga pentru poporul acesta È™i nu ridica strigăt, nici rugăciune pentru ei; nici nu mijloci către Mine, pentru că nu te voi ascultaâ€? (Ieremia 7.16, v È™i 11.14 È™i 14.11) Se poate spune oare că Ieremia a fost necredincios? Nu, dar nici Domnul nu a făcut ceea ce ar fi dorit el cel mai mult È™i nici nu l-a scutit de dureri. Poate va spune cineva că Ieremia nu era creÈ™tin È™i că era în altă vreme. Și aÈ™a este. Dar nici IaebeÈ› nu era creÈ™tin. Și atunci ce să înÈ›elegem? Să vedem atunci ce spunea Acela pe care creÈ™tinii ÃŽl numesc Domnul: “Nu este rob mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au persecutat pe mine, È™i pe voi vă vor persecuta...†(Ioan 15.20). Deci, dacă Domnul Isus, omul perfect, nu a fost scutit de durere, atunci în ce măsură să ne aÈ™teptăm noi, oameni păcătoÈ™i, să fim scutiÈ›i de durere. Ba, mai mult chiar, însuÈ™i Domnul ne spune că, dacă suntem robi credincioÈ™i Lui, atunci vom avea parte de unele dureri asemănătoare cu ale Lui, cum ar fi, de exemplu, durerea că atât de mulÈ›i oameni nu vor să creadă cuvântul lui Dumnezeu È™i să fie mântuiÈ›i, È™i, pe lângă aceasta, batjocorile È™i persecuÈ›iile pe care le atrage mărturia fidelă pentru El. Și au fost apostolii scutiÈ›i de dureri? Vedem clar că nu, È™i nu numai că nu au fost scutiÈ›i de aceste dureri legate de slujirea fidelă pentru Domnul, ci au mai avut È™i alte dureri. De exemplu, în 2 Corinteni 12, apostolul Pavel ne spune despre suferinÈ›a venită printr-un “È›epuÈ™ în carneâ€, pentru care s-a rugat Domnului de trei ori să fie scutit de acea suferință, dar a primit răspunsul: “Harul Meu este îți este de ajuns, pentru că puterea Mea se desăvârÈ™eÈ™te în slăbiciune†(v. 2 Corinteni 12.1-10). Iată deci că un credincios nu este neapărat scutit nici de boală, È™i acesta nu este un caz izolat în Noul Testament, pentru că mai vedem că apostolul spunea “pe Trofim l-am lăsat bolnav la Milet†(2 Timotei 4.20). Și, apoi, în ceea ce priveÈ™te cererea de a i se “întinde hotarulâ€, nu vedem noi că apostolul Pavel ar fi dorit tare mult ca lucrarea lui să se extindă È™i la Ierusalim, la acei fraÈ›i ai lui după trup (v. Romani 9.1-5), dar Domnul nu i-a dat să desfășoare lucrări spirituale în acea cetate? Deci nu înseamnă că, dacă cineva este cu adevărat credincios Domnului, atunci Domnul trebuie neapărat să-l scutească de dureri, nici să-i extindă hotarele. Și atunci, ce să înÈ›elegem de la acest exemplu al lui IaebeÈ›? ÃŽntâi că durerea este cel mai normal lucru pentru omul născut în păcat – adică pentru cei care au moÈ™tenit o fire păcătoasă de la Adam. Apoi că este normal ca un credincios să-I ceară Domnului binecuvântarea È™i să fie scutit de dureri È™i să-i fie “întinse hotareleâ€. Iar binecuvântarea este în exclusivitate prin harul Domnului. Și mai ales trebuie să nu omitem să reÈ›inem din această rugăciune un mic cuvânt care spune mult: “dacăâ€. Adică, credinciosul, aducând Domnului aceste cereri, se supune voii Lui. FalÈ™ii evangheliÈ™ti parcă au înlocuit cuvântul “dacă†cu cuvântul “trebuie†și vor să spună ceva de genul: “când ai cu adevărat credință, atunci Domnul trebuie să-È›i dea ceea ce ceriâ€. Un asemenea mesaj îl poate face să cadă în cea mai profundă depresie pe cel care vede că nu primeÈ™te ceea ce a cerut È™i să se întrebe dacă nu cumva totul este zadarnic È™i dacă nu cumva binecuvântarea Domnului nu este pentru un om ca el. Ori, Domnul, în suveranitatea Lui È™i în înÈ›elepciunea Lui, poate ca pe unii dintre credincioÈ™ii Lui să-i scutească de anumite dureri È™i să le “întindă hotareleâ€, iar altora poate să le dea dureri de care cei de mai înainte au fost cruÈ›aÈ›i. Un credincios adevărat primeÈ™te aceste lucruri de la Domnul cu încrederea că, chiar dacă pe moment nu înÈ›elege rostul suferinÈ›elor, totuÈ™i Domnul chiar prin suferinÈ›e urmăreÈ™te binecuvântarea Lui. Apostolul Pavel spune că Domnul nu a depărtat acel țăruÈ™ în carne pentru ca să nu se îngâmfe datorită revelaÈ›iilor deosebite pe care le-a avut. Și, dacă era posibil ca până È™i un apostol să îngâmfe, atunci cu stau lucrurile cu noi? Nu cumva Domnul face ca să avem parte de anumite suferinÈ›e È™i lipsuri tocmai pentru ca noi să simÈ›im cât de mult depindem de El È™i să nu ne îngâmfăm, adică să nu preÈ›uim harul Lui È™i să considerăm cumva că merităm chiar mai mult de cât ne-a dat El prin bunăvoinÈ›a lui? Am văzut că, pe terenul creÈ™tinismului protestant, au răsărit nenumărate denominaÈ›iuni, fiecare dintre ele accentuând câte un aspect din scriptură È™i fiecare având ficÈ›iunile ei favorite. Atunci, ce anume să poată menÈ›ine o unitate a bisericii, că doar “Dumnezeu nu este al dezordiniiâ€? Ce autoritate să fie instituită pentru a menÈ›ine ordinea? S-a pornit de la 1 Timotei 6.11-12: “Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea È™i urmăreÈ™te evlavia, credinÈ›a, daragostea, răbdarea, blândeÈ›ea Duhului. Luptă-te lupta cea bună a credinÈ›ei, apucă viaÈ›a eternă la care ai fost chemat È™i pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martoriâ€. Foarte frumos! Dar de aici a pornit ficÈ›iunea că există anumiÈ›i oameni ai lui Dumnezeu, vase alese, cărora li s-a dat de către Dumnezeu funcÈ›ia de a conduce È™i a fi lideri globali, biserica având astfel o succesiune neîntreruptă a conducerii. Nu este aceasta oare o versiune protestantă a “succesiunii apostolice†care este la baza Bisericii Catolice? Nu-i aÈ™a că s-a întâmplat, încă o dată în decursul istoriei, ceea ce spunea Petru: “Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată la tăvălirea în Noroiâ€? (v 2 Petru 2.22, în această situaÈ›ie “câinele†și “scroafa†fiind omul carnal, a cărui fire păcătoasă are, de milenii, aceleaÈ™i tendinÈ›e). Această doctrină a fost expusă public È™i susÈ›inută oficial de către James Taylor din New-York în prima jumătate a secolului XX, căruia i-a urmat la conducere fiul său, James Taylor Jr. Potrivit viziunii acestor conducători, în această “succesiune divinăâ€, primul ar fi John Nelson Darby! ÃŽnsă Darby însuÈ™i nici nu a gândit vreodată să fie vreun fel de lider mondial, aÈ™a cum au susÈ›inut cei doi Taylor, ci, în 1828, scria că “unitatea bisericii este unitatea Duhului, È™i ea poate fi numai în cele care È›in de Duhul, prin urmare, ea poate fi realizată numai în oameni spiritualiâ€. Deci, atenÈ›ie! Spunea “oameni spiritualiâ€, adică la plural È™i nu despre un om deosebit, cumva super-spiritual, cumva un fel de super-frate care să se constituie într-un fel de lider spiritual, aÈ™a cum susÈ›ineau aceÈ™ti Taylor. Și Darby mai spunea că poporului lui Dumnezeu trebuie “se încreadă în Domnul È™i să facă acest lucru potrivit cu învățătura Duhului Său È™i să fie conformi cu chipul Fiului Său, prin viaÈ›a de la Duhul†și că “unitatea bisericii nu poate fi realizată înainte ca toÈ›i membrii ei să aibă ca obiectiv gloria Domnuluiâ€. Deci, nici vorbă ca Darby să fi promovat un sistem bazat pe autoritatea unui lider suprem mondial, pe când James Taylor Sr. a introdus ideea că slujirea liderului are aceeaÈ™i autoritate ca È™i Scriptura. După Darby, în succesiunea născocită de ei ar fi James Butler Stoney (1814-1897), Frederick E. Raven (1837-1903), È™i Charles Andrew Coates (1862-1945), după care a urmat James Taylor Sr. Dar nu merită să urmărim această mai în detaliu succesiune, după cum nu merită să urmărim în detaliu nici succesiunea papilor. Să vedem deci, pe scurt, ce fel de roade a adus această doctrină. Ca orice lucru care a ajuns sub controlul omului carnal È™i nu sub controlul Duhului Sfânt, nu se putea ca această “succesiune†să nu se compromită înaintea oamenilor. Astfel, în 1970 s-a iscat un scandal în legătură cu comportamentul lui James Taylor Jr. la Aberdeen, când s-a spus că, fiind sub influenÈ›a alcoolului, el ar fi făcut avansuri unor soÈ›ii ale altor fraÈ›i. Evident, liderul a respins aceste afirmaÈ›ii ca fiind minciuni, dar se poate oare ca un asemenea scandal să se iÈ™te fără să fi avut loc nimic necuviincios? Rezultatul a fost că apoi aceÈ™ti lideri au avut o grijă deosebită să se ascundă de presă È™i să nu permită accesul presei la întrunirile lor, ci doar, din când în când să dea comunicate oficiale. Dacă papalitatea menÈ›inea ordinea prin groaza că Papa a primit “cheile raiului†de la apostolul Petru È™i că a delegat clerului această autoritate de “a lega È™i a dezlegaâ€, să vedem în schimb prin ce mijloace își menÈ›in autoritatea aceÈ™ti aÈ™anumiÈ›i “fraÈ›i exclusiviÈ™tiâ€. Principalele mijloace sunt familia, educaÈ›ia È™i mijloacele financiare. De la vârsta È™colară copiii sunt educaÈ›i în È™coli de-ale lor, nu în È™coli publice. Apoi, cei care nu au afaceri proprii sunt angajaÈ›i de către cei care sunt patroni, astfel încât ei creează un sistem în care se izolează de cei care nu sunt “fraÈ›i†de-ai lor È™i în activitatea profesională, iar cei care sunt angajaÈ›i ajung să depindă de organizaÈ›ia religioasă È™i în ceea ce priveÈ™te câștigarea pâinii zilnice. Când un tânăr doreÈ™te o casă È™i să se căsătorească, atunci organizaÈ›ia îi oferă o locuință È™i îl sponsorizează, sigur, cu condiÈ›ia ca să ia de soÈ›ie o membră a organizaÈ›iei, urmând ca apoi să “ramburseze datoria†în tot restul vieÈ›ii lui. Practic organizarea lor este aproape militară, iar disciplina lor se aseamănă în mare măsură cu o disciplină mânăstirească, cu diferenÈ›a că nu trăiesc între zidurile unei mânăstiri. ÃŽn schimb ei sunt È›inuÈ›i într-un fel de robie prin pârghii financiare È™i prin teama de excomunicare È™i de persecuÈ›ia grozavă la care s-ar expune dacă ar exprima vreo opinie dizidentă. Cum a reuÈ™it vrăjmaÈ™ul, prin acest amestec, să compromită încă o dată adevărurile Scripturii redescoperite la începutul secolului al XIX-lea! Cât de trist este că, ori de câte ori aud numele lui Darby, unii să se gândească imediat la această organizaÈ›ie, ca È™i cum el ar fi fost autorul ei, când el spunea: “recunosc slăbiciunea credinÈ›ei mele, dar caut în mod sincer îndrumare†și “dacă am depășit cumva măsura Duhului lui Isus Hristos, atunci voi primi mulÈ›umitor mustrarea È™i mă voi ruga lui Dumnezeu să fie uitat ceea ce am greÈ™it†și nicidecum nu a căutat să fie un lider mondial, ci doar a vestit adevărurile Scripturii pe care le-a redescoperit! Și în iudaism există opere mai recente în acest gen Exista în mod special un text care prezenta mari dificultăți pentru rabini, È™i anume capitolul 53 din Isaia. Cine să fie oare acela despre care profetul spune că: “TotuÈ™i Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinÈ›ei. Dar, după ce ÃŽÈ™i va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânță, ÃŽÈ™i va lungi zilele È™i plăcerea Domnului va prospera în mâna Luiâ€? (v. 10) Ei bine, cu ceva inventivitate, în a doua jumătate a secolului XX s-a găsit un răspuns È™i la această mare întrebare. Astfel, cel despre care se spune că “ Domnului I-a plăcut să-L zdrobească†este poporul Israel. Doar nu a fost el zdrobit în decursul secolelor prin atâtea pogromuri, iar între 1933 È™i 1945 naziÈ™tii au făcut peste È™ase milioane de victime din rândul lui? Iar după aceea poporul a “renăscut†și a întemeiat statul Israel. Este vorba despre ceea ce în lumea întreagă este cunoscut sub numele de holocaust. Dar de unde provine acest termen? Provine de la cuvântul ὁλόκαυστος din traducerea Septuaginta a Vechiului Testament. Acest cuvânt a fost compus din ὅλος – care înseamnă întreg È™i καυστός – care înseamnă ars. Este vorba despre acea jertfă care, în traducerile în română, este numită “ardere de totâ€, deci acea jertfă care era în întregime numai pentru Dumnezeu (în timp ce din alte jertfe mâncau preoÈ›ii È™i chiar È™i cel care aducea jertfa). ÃŽn cartea Levitic este scris că este o jertfă “de mireasmă plăcută Domnuluiâ€. Și mai să zici că ar avea dreptate, pentru că pare să se potrivească atât de bine, nu? Doar poporul Israel a fost desemnat de naziÈ™ti ca fiind cauza tuturor relelor din lume, astfel încât “groapa lui a fost rânduită cu cei răiâ€. Și totuÈ™i, aceÈ™tia care susÈ›in această teorie parcă nu È›in cont de faptul că în cartea Levitic este scris că jertfa de ardere de tot trebuia să fie un animal “fără cusur†sau “perfectâ€. Sigur că milioanele de victime din rândul evreilor au fost, în marea lor majoritate, ceea ce putem, pe bună dreptate, numi “oameni nevinovaÈ›iâ€, adică cu nimic mai răi decât alÈ›ii din alte naÈ›iuni, dar nu cred că s-ar putea spune că acele milioane de oameni au fost “perfecÈ›iâ€. Și apoi, dacă a fost o ardere (pentru că în cuptoarele de la Auschwitz, chiar au ars, în sensul cel mai propriu, aproximativ un milion de evrei), totuÈ™i acea ardere nu a fost chiar “de totâ€, pentru că, dacă ar fi fost să fie “de totâ€, atunci naziÈ™tii È™i-ar fi atins scopul de a-i extermina complet pe evrei, dar au mai rămas în lumea întreagă mai multe milioane de evrei, dintre care mulÈ›i – mai ales din America, din Marea Britanie, Australia È™i Noua Zeelandă - nu au trecut prin acest “holocaustâ€. Și apoi, cum se face că în Isaia 53 este scris clar că o singură persoană suferă È™i moare È™i apoi trăieÈ™te? Nu cumva aceasta nu prea se potriveÈ™te cu teoria că este vorba de un popor? Se potriveÈ™te oare ca despre poporul Israel să se spună: “Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui È™i prin rănile Lui suntem vindecaÈ›iâ€? Adică cum? Cine oare poate fi vindecat prin rănile poporului evreu? Și apoi, dacă este să considerăm că ar fi vorba de poporul Israel, atunci cum oare: “Robul Meu cel drept va îndreptăți pe cei mulÈ›i È™i va purta nelegiuirile lorâ€? Pe cine oare a “îndreptățit†genocidul împotriva evreilor? Nu spun că cineva ar fi sau ar fi trebuit să fie îndreptățit pentru acest genocid, nici nu gândesc că aceia care au fost condamnaÈ›i la moarte pentru acel genocid s-ar fi cuvenit cumva să fie iertaÈ›i, dar nu se poate să nu constat că acele crime în masă nu au îndreptățit pe nimeni. Iată deci mai multe indicii că această teorie este o ficÈ›iune. Și, aÈ™a cum È™tiu toÈ›i cei care se mărturisesc creÈ™tini - indiferent din ce denominaÈ›iune ar fi ei - È™i au citit măcar o dată acest text, numai Isus este Acela care a împlinit întocmai ceea ce este scris în acest text. Isus este “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumiiâ€, omul perfect, în care Dumnezeu ÃŽÈ™i găseÈ™te toată plăcerea È™i singurul care S-a dat pe sine ÃŽnsuÈ™i ca ardere de tot. Această interpretare este susÈ›inută si de alte texte din Vechiul Testament, cum ar fi cel din capitolul 12 din Zaharia, unde este scris că familia casei lui David (seminÈ›ia din care au fost regii Israelului) È™i familia casei lui Levi (din care sunt preoÈ›ii) È™i locuitorii Ierusalimului “ vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns; È™i vor boci pentru El, cum boceÈ™te cineva pentru singurul lui fiu, È™i se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut†(v Zaharia 12.10-14). Și, de asemenea, citind Psalmul 22, nu se poate să nu recunoaÈ™tem, printre metafore, descrierea clară a morÈ›ii prin crucificare – “Mi-au străpuns mâinile È™i picioarele†-, care corespunde bine cu ceea ce spune Zaharia. Cum altfel să înÈ›elegem decât că rămășiÈ›a credincioasă a lui Israel va recunoaÈ™te că Isus, acela pe care strămoÈ™ii lor L-au străpuns, este Mesia pe care-L aÈ™teptau ei, È™i de aceea vor plânge? Acei rabini care susÈ›in această teorie a holocaustului (nu neg genocidul împotriva evreilor È™i nici nu pot face altceva decât să condamn acest genocid, dar nu pot fi de acord nu această semnificaÈ›ie pe care rabinii o atribuie genocidului) par să nu È›ină cont de ceea ce le spunea însuÈ™i Moise, în care ei se încred, în cartea Deuteronom: “Să È™tii că nu pentru dreptatea ta îți dă Domnul, Dumnezeul tău, această È›ară bună ca s-o stăpâneÈ™ti, pentru că tu eÈ™ti un popor cu grumazul înÈ›epenit†(9.6). Apoi, printre ultimele cevinte ale lui Moise au fost următoarele: “LuaÈ›i cartea aceasta a legii È™i puneÈ›i-o alături de chivotul legământului Domnului Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca mărturie împotriva ta. Pentru că eu cunosc răzvrătirea ta È™i grumazul tău înÈ›epenit. Iată, încă fiind eu viu cu voi, astăzi, v-aÈ›i răzvrătit împotriva Domnului È™i cu cât mai mult după moartea mea!†(Deuteronom 31.27). Adică Domnul a ales poporul Israel pentru a-È™i arăta bunătatea față de ei, dar această alegere nu se bazează nicidecum pe faptul că ei ar avea niÈ™te calități care i-ar face să fie mai buni decât alte popoare. Deci nimic de natură să încurajeze mândria naÈ›ională a acestor farisei ai zilelor noastre. Consider că următoarele fapte arată destul de clar care sunt roadele naÈ›ionalismului născut din această interpretare cu privire la holocaust. Magen David Adom – ceea ce este echivalentul Crucii RoÈ™ii în statul Israel – refuză să accepte sângele donat de cetățenii israelieni originari din Etiopia. Dacă ar fi fost vorba ca acei cetățeni israelieni să dorească să aibă anumite funcÈ›ii religioase, atunci, potrivit legii date prin Moise, aÈ™aceva ar fi fost inacceptabil pentru că erau urmaÈ™i ai unor familii mixte, nu ai unei familii pur evreeÈ™ti, dar în această situaÈ›ie era vorba doar de sânge pentru transfuzii, din acela care doar ajută menÈ›inerea în viață pentru un timp a celor care au avut o hemoragie puternică fără a modifica cumva nici anatomia, nici fiziologia, nici spiritualitatea celui care primeÈ™te acea transfuzie. Și nici nu s-a pus problema ca sângele să fie testat că nu este purtător de boli, ci a fost refuzat numai pentru că era de la etiopieni, ca È™i cum aceia nu ar fi fost “curaÈ›i†potrivit legii ceremoniale È™i i-ar fi “întinat pe evreii puriâ€. Nu s-ar părea că aceia care procedează aÈ™a nu iau aminte la ceea ce le spunea Moise: “Să iubiÈ›i pe străin, pentru că aÈ›i fost străini în È›ara Egiptuluiâ€? (Deuteronom 19.11) Și aceasta cu atât mai mult cu cât acei străini se supun legilor statului Israel È™i chiar au fost în serviciul militar pentru apărarea statului Israel! Sigur că poporul Israel va avea parte de binecuvântări deosebite din partea Domnului, dar acest naÈ›ionalism È™i rasism este ceva contrar nu numai democraÈ›iei ci È™i spiritului Scripturii, iar Ioan Botezătorul spunea: “FaceÈ›i deci rod vrednice de pocăință; È™i nu vă gândiÈ›i să ziceÈ›i în voi înÈ™ivă: «Avem pe Avraam ca tată!»; pentru că vă spun că Dumnezeu poate din pietrele acestea să ridice copii lui Avraam†(Matei 3.8-9) È™i apostolul Pavel spunea: “nu copiii cărnii (deci nu neapărat toÈ›i cei din familii pur evreeÈ™ti) sunt copii ai lui Dumnezeu†(v Romani 9.6-13). Iată deci, cum omul carnal, având o fiere păcătoasă, atât în iudaism cât È™i în creÈ™tinism, nu poate decât să se îngâmfe È™i să se mândrească față de alÈ›ii atunci când Dumnezeu ÃŽÈ™i arată bunătatea È™i dragostea Lui față de el! Dar, cu toate acestea, prin harul său, Domnul È™i-a păstrat, în orice epocă istorică, o rămășiță credincioasă, chiar dacă aceasta nu s-a făcut cunoscută prin fapte remarcabile, de natură să fie consemnate de istorici, È™i chiar dacă acea rămășiță credincioasă nu s-a bucurat de lumina deplină a harului Său, ci doar o slabă sclipire a lui. Dar È™i credincioÈ™ii pot produce bible-fiction Este posibil ca un credincios să producă bible-fiction? Nu am spus doar că ficÈ›iunile pe teme biblice sunt produse de oameni care se mărturisesc creÈ™tini dar nu sunt născuÈ›i din nou? Da, dar nu este numai aÈ™a. Este totuÈ™i posibil ca, datorită unei anumite educaÈ›ii combinate cu anumite tradiÈ›ii moÈ™tenite, un credincios adevărat să susÈ›ină ficÈ›iuni care se abat de la Scriptură. Este destul de dificil să găsim exemple clare în acest sens deoarece am spus că “Domnul îi cunoaÈ™te pe ai săi†și noi nu avem mijloace prin care să putem aprecia corect credinÈ›a din inima cuiva, pe care doar Domnul o poate cunoaÈ™te. ÃŽn schimb, la anumite persoane – în special la personalități remarcabile -, putem vedea suficiente fapte È™i comportamente care nu prea s-ar putea explica altfel decât printr-o credință puternică în Domnul Isus. Cele mai clare exemple că până È™i credincioÈ™ii adevăraÈ›i pot susÈ›ine ficÈ›iuni care se abat de la Scriptură sunt date chiar în Scriptură. De exemplu, celor doisprezece ucenici, pe care i-a ales ca apostoli, Domnul le-a spus: “Iată, ne suim la Ierusalim È™i toate cele scrise prin profeÈ›i despre Fiul Omului se vor împlini. Pentru că El va fi dat în mâinile naÈ›iunilor È™i va fi batjocorit È™i va fi insultat È™i va fi scuipat È™i ÃŽl vor biciui È™i ÃŽl vor omorî È™i a treia zi va învia†(v Luca 18.31-33), dar imediat după aceea evanghelistul spune că “ei n-au înÈ›eles nimic din acestea; È™i cuvântul acesta le era ascuns È™i nu cunoÈ™teau cele spuseâ€. Și Domnul Isus le-a spus cel puÈ›in în trei rânduri că avea să moară (Luca 9.21-22, 9.44-45, 18.31-33, v È™i Matei 16.21-22, 18.22-23, 20.17-19 È™i Marcu 8.31-3, 10.30-32 È™i 11.32-34). De ce nu au înÈ›eles? Sigur că nu pentru că erau niÈ™te cuvinte pe care să trebuiască să le explice cineva, nici pentru că frazele erau deosebit de complicate, ci este clar că nu au înÈ›eles pentru că ei gândeau cu totul altceva. Gândeau că El era Mesia, ceea ce este corect, dar nu gândeau că Mesia trebuie să moară È™i apoi să învieze. Și nu era printre ei Petru, care făcuse acea mărturisire minunată: “Tu eÈ™ti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viuâ€, căruia Domnul îi spusese “ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea È™i sângele È›i-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruriâ€? Sigur că, cu excepÈ›ia lui Iuda Iscarioteanul – despre care Domnul înusuÈ™i a spus că era “un drac†și “fiul pierzării†-, toÈ›i ceilalÈ›i dintre cei doisprezece aleÈ™i de Domnul erau credincioÈ™i adevăraÈ›i, născuÈ›i din nou, care-È™i găseau plăcerea în Domul Isus. Dar ei aveau ficÈ›iunea favorită că Mesia urma în scurt timp să fie regele lui Israel È™i că ei aveau să fie miniÈ™trii Lui È™i chiar ajunseseră să se certe între ei care să fie mai mare (v Matei 20.20-28, Marcu 9.34, 10.35-45 È™i Luca 10.46, È™i 22.24). ÃŽn afară de cuvintele clare ale Domnului, nu aveau ei oare capitolul 53 din Isaia care arată atât de clar că Mesia trebuie să moară È™i apoi să învieze? Dar erau învățaÈ›i altfel È™i nimeni din Israel din acea vreme nu ar fi gândit că Mesia trebuie să moară È™i apoi să învieze È™i că, după înviere, El va veni abia după mai bine de două mii de ani pentru a-È™i lua împărăția. Iar când Domnul a înviat, nu ni se spune că ucenicilor Lui nu le-a venit să creadă? Și aceasta cu toate că El le spusese dinainte, È™i încă în mai multe rânduri, că urma să învieze. Iată deci că până È™i niÈ™te credincioÈ™i născuÈ›i din nou pot avea niÈ™te ficÈ›iuni extrem de dragi inimii care nu corespund Scripturilor. Dacă aceasta s-a întâmplat chiar È™i cu apostolii Domnului, cu atât mai mult s-a întâmplat ca, de-a lungul secolelor, alÈ›i credincioÈ™i să susÈ›ină anumite ficÈ›iuni care sunt contrare unor învățături clare ale Scripturii. Poate va spune cineva: “Dar atunci ei nu primiseră Duhul Sfânt, care a coborât ulterior, la cincizecime, pentru a locui în credincioÈ™i, formând astfel bisericaâ€. Da, aÈ™a este, dar, cu toate acestea cuvintele Domnului erau extrem de clare È™i nu cred că ar mai fi fost nevoie de o revelaÈ›ie deosebită pentru ca ei să È™i le poată însuÈ™i. Dar putem vedea că, chiar È™i după coborârea Duhului Sfânt, până È™i apostolii au mai È›inut încă destul de mult la anumite lucruri cu care erau obiÈ™nuiÈ›i È™i că Domnul a trebuit să lucreze mult la inimile lor. De exemplu, în capitolul 10 din Faptele apostolilor, Domnul i-a spus de trei ori lui Petru “înjunghie È™i mănâncăâ€, È™i de fiecare dată Petru a răspuns “nicidecum Doamne, pentru că niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necuratâ€, cu toate că, imediat după primul răspuns al lui Petru, Domnul i-a spus “ce a curățit Dumnezeu tu să nu numeÈ™ti întinatâ€. Atât de mare putere avea obiÈ™nuinÈ›a È™i tradiÈ›ia! Dar Domnul s-a îngrijit ca apostolul său să facă voia Lui È™i să nu transmită mai departe lucruri contrare voinÈ›ei Lui. Și acesta nu a fost un caz izolat, ci în Faptele apostolilor, înainte de înălÈ›area Lui, Domnul le-a spus ucenicilor Săi: “veÈ›i fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât È™i în toată Iudeea È™i Samaria È™i până la marginea pământului†(v Fapte 1.6-9), dar ucenicii au rămas încă destul de mult timp la Ierusalim, fiind ataÈ™aÈ›i de cetatea sfântă tradiÈ›ională È™i nu au dus evanghelia mai departe decât după ce persecuÈ›ia i-a obligat să fugă de acolo. ÃŽn capitolul 8 ni se spune că “înafară de apostoli toÈ›i au fost împrăștiaÈ›iâ€, adică apostolii au rămas în continuare la Ierusalim. Să fie oare bine că nu au plecat în toată lumea pentru a vesti evanghelia, cum le spusese Domnul: “MergeÈ›i în toată lumea È™i vestiÈ›i evanghelia la toată creaÈ›iaâ€? (Marcu 16.15) Iată cum tradiÈ›ia, obiÈ™nuinÈ›a È™i anumite gânduri proprii îl pot face chiar È™i pe un credincios adevărat, care are Duhul Sfânt, să nu fie întotdeauna aÈ™a cum i-ar place Domnului să fie. Dar Domnul, prin Duhul, s-a îngrijit ca în acele zile de început, apostolii Săi să nu transmită altora ficÈ›iuni, astfel încât, în capitolul 15 din Faptele apostolilor vedem că ei au transmis credincioÈ™ilor din alte naÈ›iuni că nu este necesar să se circumcidă, nici să È›ină legea, aÈ™a cum erau tradiÈ›iile iudaice, încă scumpe inimilor lor (v È™i Fapte 21.17-26). Dar, după ce apostolii nu au mai fost pe pământ, în biserică au fost introduse tot felul de lucruri care se abat de la Scriptură, È™i, în mod trist, unele dintre aceste învățături care se abat de la Scriptură au fost susÈ›inute chiar de oameni credincioÈ™i, care însă nu au fost în totul conduÈ™i de Duhul Sfânt, ci în unele lucruri au procedat potrivit inteligenÈ›ei omeneÈ™ti. Astfel, pentru ca să nu mai fie certuri È™i grupări angajate în dispute (v 1 Corinteni 1.10-16), soluÈ›ia omenească a fost ca un episcop să fie autoritatea căruia toÈ›i dintr-o adunare să i se supună, că doar “Dumnezeu nu este al dezordiniiâ€. ÃŽnsă s-ar părea că destul de curând credincioÈ™ii au pierdut din vedere că, în epistolele sale, Pavel, de fiecare dată când este vorba de bătrânii adunării sau de episcopi vorbeÈ™te la plural È™i nu la singular, ca È™i când o anumită adunare ar trebui să aibă un singur episcop. Și Pavel mai spune că “dacă doreÈ™te cineva slujba de supraveghere (adică episcopie), bună lucrare doreÈ™te†(v 1 Timotei 3.1-10). Deci apostolul nu spune că o adunare ar fi ca un fel de organizaÈ›ie în organigrama căreia este prevăzut să fie un post de episcop È™i nu mai multe, ci că episcopia este o slujbă în care se poate angaja cineva care doreÈ™te să slujească celorlalÈ›i È™i care duce o viață morală, neavând anumite defecte care l-ar descalifica de la a face acest gen de slujbă. Și într-o asemenea slujbă, cineva s-ar cuveni să se angajeze prin Duhul Sfânt, ca dovadă fiind ceea ce le spunea apostolul Pavel bătrânilor din Efes: “luaÈ›i aminte la voi înÈ™ivă È™i la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetoriâ€. ÃŽnsă, cum, în urma lucrării celui rău de a semăna neghină, în biserici au ajuns să fie din ce în ce mai mulÈ›i oameni care mărturiseau credinÈ›a în Domnul Isus dar nu erau născuÈ›i din nou, È™i, deci, nu aveau Duhul Sfânt, s-a ajuns la credinÈ›a populară că Duhul Sfânt este numai pentru o elită dintre creÈ™tini È™i nu-L poate avea orice credincios, această credință populară greÈ™ită fiind întemeiată pe convingerea că toÈ›i cei care mărturisesc numele Domnului chiar sunt “ai Săiâ€. De aici următorul pas fost constituirea clerului È™i a funcÈ›iilor clericale ca un fel de posturi într-o organigramă. Și, cum clerul era privit ca fiind o elită, mai mulÈ›i oameni care nu aveau naÈ™terea din nou, mânaÈ›i de ambiÈ›iile caracteristice firii păcătoase, au dorit să facă parte din acea elită, È™i aÈ™a s-a ajuns la ceea ce le-a spus Pavel acelor bătrâni din Efes: “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruță turma, È™i dintre voi înÈ™ivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei†(v Fapte 20.28-30). S-a ajuns ca în biserică să fie ordine, dar nu È™i pace, sufletele fiind chinuite de groaza că nu au făcut suficiente fapte bune pentru a scăpa de iad. Cei care au gândit să facă ordine prin mijloacele inteligenÈ›ei omeneÈ™ti pare-se că au pierdut din vedere că versetul din 1 Corinteni spune “nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii†și, în final, s-a ajuns să se piardă puterea Duhului Sfânt în lucrările din biserică, ca slujbele să fie făcute de oameni puÈ™i în funcÈ›ie de alÈ›i oameni în loc să fi fost puÈ™i de Duhul Sfânt, ca acele funcÈ›ii să fie deseori ocupate de oameni care s-au luptat prin toate mijloacele omeneÈ™ti pentru a le câștiga, È™i ca sufletele – da, nici chiar sufletele credincioÈ™ilor adevăraÈ›i - să nu aibă pace. Iar faptele acelor “lupi îngrozitori, care nu cruță turmaâ€, consemnate de istorici, ÃŽl dezonorează pe Domnul Isus È™i fac de ruÈ™ine numele de creÈ™tin. A venit apoi reforma, care a adus o rază de lumină sufletelor din întuneric. După ce a fost chinuit de multe neliniÈ™ti în legătură cu mântuirea sufletului său È™i după ce a încercat tot ceea ce în acea epocă se zicea a fi cea mai înaltă sfinÈ›enie È™i dăruire pentru Dumnezeu È™i sufletul i-a rămas tot însetat, prin versetul “cel drept va trăi prin credințăâ€, în mintea È™i în inima lui Luther a pătruns o rază de lumină. Acest verset dintr-unul dintre profeÈ›ii mici ai Vechiului Testament este totuÈ™i citat în trei rânduri de apostolul Pavel (Habacuc 2.4, citat în Romani 1.17, Galateni 3.11 È™i Evrei 2.4), de fiecare dată accentul fiind pus pe un alt aspect, cam aÈ™a cum o piatră preÈ›ioasă dă reflexe diferite în funcÈ›ie de unghiul din care lumina cade asupra ei. Deci, omul este socotit drept nu pentru că respectă cu stricteÈ›e anumite rânduieli (pe care le poate respecta de teamă, în timp ce sufletul lui tânjeÈ™te după alte lucruri, aÈ™a cum putem vedea, de exemplu, la fratele fiului risipitor din Luca 15), ci este îndreptățit prin credință. Apoi, a trăi nu È›ine de a face fapte mari, nici de a te supune la ritualuri religioase, ci de a avea credință. Și prin scrierile lui Luther, care au putut fi multiplicate cu ajutorul tiparniÈ›ei, această lumină s-a răspândit rapid nu numai în toată Germania, ci chiar în toată Europa. Unii ar putea invoca faptul că în reformă factorul hotărâtor au fost interesele nobililor germani de a ieÈ™i de sub stăpânirea clerului catolic. Dar, în 1521, în când a fost chemat să se prezinte înaintea Dietei de la Worms, Luther era un călugăr excomunicat È™i nici o personalitate importantă nu se oferise să-l sprijine, ci se bucura doar de simpatia a zeci de mii de suflete care fuseseră eliberate de teama prin care clerul catolic îi È›inea în robie. Complet singur s-a prezentat înaintea acelora care cu un secol îl arseseră pe rug pe Ian Huss. Nu este aceasta o credință rar întâlnită, o credință care trece în mod clar dincolo de lucrurile văzute ale acestei lumi È™i se ataÈ™ează de Hristos, omul înălÈ›at la dreapta lui Dumnezeu? Abia după ce Luther È™i-a susÈ›inut credinÈ›a în acel tribunal È™i nu a retractat, mai mulÈ›i nobili germani i-au oferit sprijinul È™i abia la câțiva ani după Dieta de la Worms s-a constituit coaliÈ›ia nobililor protestanÈ›i. ÃŽn aceste condiÈ›ii, se mai poate oare nega că Luther s-a arătat credincios Domnului? Și, totuÈ™i, cu toată această credință vie, pe care a primit-o, în mod clar, prin nimic altceva decât prin cuvântul lui Dumnezeu, Luther a avut È™i el o ficÈ›iune preferată. Aceasta a fost, foarte probabil, un fel de reminescență din cele cu care se obiÈ™nuise în anii cât a fost catolic, când luând din ostia de la mesă a auzit în nenumărate rânduri fraza: “Corpus Domini nostri Iesu Cristi custodiat animam meam in vitam aeternam†(Trupul Domnului nostru Isus Hristos să păstreze sufletul meu spre viaÈ›a eternă). Și, apoi, nu a spus însuÈ™i Domnul: “Acesta este trupul Meuâ€? (Luca 22.19, v È™i Matei 26.26 È™i Marcu 14.22) AÈ™a că, în mintea lui Luther a rămas ideea că pâinea pe care o frâng creÈ™tinii în amintirea Domnului ar fi – cum oare? – trupul Domnului. El nu susÈ›inea, aÈ™a cum făceau catolicii, că preotul face o minune prin care transformă pâinea È™i vinul în trupul È™i sângele lui Hristos, ci că acea pâine ar fi cumva trupul lui Hristos. Cu toate că Zwingli, care primise È™i el, cam în acelaÈ™i timp, aceeaÈ™i lumină cu privire la mântuirea sufletului, înÈ›elesese corect că pâinea È™i vinul sunt niÈ™te simboluri È™i nu sunt literal trupul È™i sângele lui Hristos, Luther a susÈ›inut cu îndărătnicie “acesta este trupul Meuâ€, refuzând să admită deosebirea între sensul figurat È™i cel propriu, cu toate că Zwingli a prezentat exemple de situaÈ›ii când Domnul a folosit metafore, cum ar fi “Eu sunt caleaâ€, “Eu sunt uÈ™a oilorâ€, “Eu sunt viÈ›aâ€. Și acest ataÈ™ament al lui Luther față de acea ficÈ›iune l-a făcut să se împotrivească cu îndârjire È™i să respingă orice argumente logice din scriptură că pâinea È™i vinul sunt doar niÈ™te elemente simbolice, ceea ce a dus la prima ruptură între cei care au ieÈ™it din comuniunea bisericii catolice. Astfel, din cauza că un credincios adevărat a susÈ›inut cu încăpățânare o ficÈ›iune, a ajuns protestantismul, chiar de la prima generaÈ›ie, să fie luat în derâdere de catolici pentru că duce la dezbinări. Dacă Luther, prin intermediul căruia întunericul evului mediu a început să se risipească, s-a remarcat printr-o singură ficÈ›iune, alÈ›i credincioÈ™i se remarcă prin ficÈ›iuni mult mai elaborate. Calvin, marele reformator, prin harul lui Dumnezeu a redescoperit faptul că “dacă cineva nu este născut din apă È™i din Duh nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu†(v Ioan 3). A înÈ›eles că omul, ca urmaÈ™ al lui Adam, a moÈ™tenit o fire păcătoasă, care nu poate fi cu nici un chip plăcută Domnului, aÈ™a că un om trebuie să se nască din nou pentru a putea fi în comuniune cu Dumnezeu, iar această naÈ™tere din nou este o lucrare a Duhului lui Dumnezeu prin cuvântul lui Dumnezeu È™i nu este ceva pe care să-l poată realiza omul. Sub aspect spiritual, omul este “mort în păcate È™i fărădelegiâ€, È™i numai Dumnezeu, printr-o lucrare tainică îl poate aduce la viață. Dar Calvin nu a făcut nici o deosebire între ceea ce este “împărăția lui Dumnezeu†și biserică. Nu a înÈ›eles că biserica a luat naÈ™tere la cincizecime, odată cu coborârea Duhului Sfânt, pentru că el spunea: “nici un moment de la începutul lumii, Domnul nu a fost fără Biserica Lui, È™i niciodată nu va fi fără ea până la împlinirea tuturor lucrurilorâ€. Și: “Biserica este împărăția lui Hristos, iar El domneÈ™ste numai prin Cuvântul luiâ€. Nu a reÈ›inut din Scriptură că Hristos chiar va veni pe pământ pentru a institui o guvernare imperială timp de o mie de ani, ci chiar era total opus ideii că va fi o împărăție de o mie de ani. ÃŽn concepÈ›iile lui, împărăția lui Hristos era numai una spirituală, deoarece el spunea: “trebuie să fim atenÈ›i la particularitatea profeÈ›ilor că, atunci când vorbesc despre împărăția lui Hristos, ei prezintă binecuvântări exterioare ca simboluri ale binecuvântărilor spiritualeâ€. Și: “Hristos este numit «PrinÈ›ul păcii» (Isaia 9.6) pentru că el calmează toată agitaÈ›ia conÈ™tiinÈ›elorâ€. Adică, cumva, el “spiritualiza†tot ce au scris profeÈ›ii, È™i, deÈ™i este scris clar “Israelâ€, el înÈ›elegea “bisericaâ€, iar pacea pe pământ între naÈ›iuni (v Isaia 2.2-4, 65.18-25) el o interpretează ca “pacea conÈ™tiinÈ›elorâ€, iar rodnicia pământului È™i belÈ™ugul material îl interpretează ca “binecuvântări spiritualeâ€. Și dacă ficÈ›iunile s-ar limita numai la atât! Ceea mai serioasă eroare a lui Calvin, care-l face È™i să fie urât de mulÈ›i este teoria cu privire la predestinare, este cuprinsă în celebra lui lucrare “InstituÈ›iile creÈ™tineâ€, fiind este enunÈ›ată pe scurt prin următoarele fraze: “mântuirea le este oferită spontan unora, în timp ce alÈ›ii nu au nicidecum acces la ea†și “acea predestinare prin care Dumnezeu înfiază pe unii pentru speranÈ›a vieÈ›ii È™i le dă altora moartea eternă, nici un om evlavios nu se încumetă să o simplifice sau să o negeâ€. Această teorie cu privire la predestinare el È™i-o întemeiază pe versetele din Romani 8: “pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a È™i rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulÈ›i fraÈ›i. Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceÈ™tia i-a È™i chemat; È™i pe cei pe care i-a chemat, pe aceÈ™tia i-a È™i îndreptățit; iar pe cei pe care i-a îndreptățit, pe aceÈ™tia i-a È™i glorificat†(8.29-30). Și el susÈ›ine că nu este cazul ca predestinarea să fie considerată ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu i-a cunoscut dinainte. Ori, dacă ar fi să considerăm că Dumnezeu are plăcerea ca pe unii să-i predestineze pierzării, atunci ar însemna că un credincios adevărat s-ar cuveni chiar să se bucure că unii merg la pierzare, din vreme Dumnezeu ÃŽnsuÈ™i a găsit plăcere de la început să-i trimită la moartea eternă. Dar, atunci cum s-ar potrivi aÈ™aceva cu sentimentele pe care le exprimă Domnul Isus în faÈ›a necredinÈ›ei? De exemplu: “Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeÈ›i È™i ucide cu pietre pe cei trimiÈ™i la ea! De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum își adună o găină puii sub aripi, È™i n-aÈ›i vrut!†(Matei 23.37, Luca 13.34) Sau sentimentele apostolului Pavel față de cei din poporul său: “Spun adevărul în Hristos, nu mint, conÈ™tiinÈ›a mea mărturisind împreună cu mine în Duhul Sfânt, că am mare întristare È™i necurmată durere în inima mea, pentru că aÈ™ fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraÈ›ii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliÈ›i, ale cărora sunt: înfierea, È™i gloria, È™i legămintele, È™i darea legii, È™i slujba, È™i promisiunile...â€? (v Romani 9.1-5). Dacă, hai să admitem că apostolul Pavel ar fi avut o slăbiciune nepotrivită, fiind credincioÈ™i totuÈ™i în nici un caz nu putem admite că Domnul Isus ar fi avut vreodată vreo atitudine care să nu fi fost în acord cu voia lui Dumnezeu. ÃŽn aceste atitudini, nu vedem oare cum apostolul Pavel îl imită pe Domnul? Și, atunci, nu se cuvine pentru un credincios, cu privire la sentimentele pe care să le aibă față de necredincioÈ™i, să urmeze îndemnul apostolului Pavel: “fiÈ›i imitatori ai mei, cum È™i eu sunt al lui Hrisots†(1 Corinteni 11.1). Dar, atunci, cum este cu această “predestinareâ€, că doar chiar în greaca în care este scris Noul Testament este folosit termenul προωρισεν, care are în mod clar această semnificaÈ›ie? ÃŽntâi să reÈ›inem că se spune că Domnul “i-a cunoscut dinainteâ€, prin care s-ar înÈ›elege că a È™tiut cum aveau să răspundă la chemarea Lui. Și, deÈ™i È™tia că ei nu aveau să-L primească, totuÈ™i Domnul a făcut toate eforturile pentru a-i determina să se pocăiască, dar ei nu au vrut. Adică Domnul doreÈ™te să dea oricui mântuirea È™i viaÈ›a eternă, numai că unii refuză cu încăpățânare. AÈ™a a fost cu mulÈ›i dintre cei de la Ierusalim È™i aÈ™a le-a spus apostolul Pavel iudeilor din Antiohia Pisidiei: “Vouă trebuia să vi se vestească întâi Cuvântul lui Dumnezeu; dar, fiindcă voi îl respingeÈ›i È™i vă judecaÈ›i voi înÈ™ivă nevrednici de viaÈ›a eternă, iată, ne întoarcem spre naÈ›iuni†(Fapte 13.46). Deci credinciosul trebuie să vestească evanghelia È™i să dorească È™i el, ca È™i Domnul, ca orice suflet să fie mântuit. Să mai revenim la versetul: “Domnul îi cunoaÈ™te pe cei care sunt ai săiâ€. Nu spune oare aceasta că un credincios nu se cuvine să se preocupe cu predestinarea unora sau a altora? Doar Pavel spune clar “Domnul cunoaÈ™te†și nu spune nici “eu cunoscâ€, nici “voi veÈ›i cunoaÈ™teâ€. Iar dacă cineva, auzind evanghelia, respinge oferta harului nespus de mare al lui Dumnezeu È™i doreÈ™te altceva, atunci el este vinovat È™i nu Dumnezeu pentru că “l-a predestinatâ€. Dacă cineva care se mărturiseÈ™te a fi credincios se ocupă cu predestinarea, nu înseamnă oare aceasta o mulÈ›umire de sine când gândeÈ™te că el este predestinat la glorie È™i o indiferență rece, ba poate chiar dispreÈ›, când gândeÈ™te că aceia care nu primesc imediat mesajul evangheliei, sub forma în care îl prezintă el, sunt predestinaÈ›i la pierzare? Cât a insistat Domnul Isus față de cei din poporul său? Și aceasta chiar È™tiind exact care aveau să fie rezultatele. Și cât a insistat apostolul Pavel să vestească evanghelia la orice om? Nu se cuvine atunci să urmăm acest exemplu, iar cu privire la predestinare să nu ne preocupăm în prezent, È™tiind că vom cunoaÈ™te exact cum este aceasta atunci când vom fi alături de Domnul Isus în glorie? Cu privire la această naÈ™tere din nou – despre care Calvin a înÈ›eles corect -, mi reamintim încă o dată că: “Vântul suflă încotro vrea È™i-i auzi vuietul, dar nu È™tii de unde vine È™i unde se duce: aÈ™a este oricine este născut din Duhul†(Ioan 3.8). Adică numai Domnul cunoaÈ™te cum decurge acest proces tainic, È™i, fiind o naÈ™tere “din apă È™i din Duhâ€, ceea ce poate face un credincios spre a ajuta la această naÈ™tere din nou este să folosească cu fidelitate “apaâ€, adică Cuvântul lui Dumnezeu, rămânând ca Duhul să realizeze acea transformare a celui care aude evanghelia. Iar, dacă de la sămânță până la naÈ™terea normală în carne, timp de nouă luni, au loc o mulÈ›ime de transformări minunate, pe care nici chiar È™tiinÈ›a actuală nu a reuÈ™it să le înÈ›eleagă deplin, când este vorba de naÈ™terea din nou nu putem È™ti nici ce anume transformări presupune ea, nici cât la cât timp se va produce după ce a fost semănată sămânÈ›a cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. “DimineaÈ›a seamănă-È›i sămânÈ›a È™i seara nu lăsa să È›i se odihnească mâna; pentru că nu È™tii care va reuÈ™i: aceasta sau aceea sau dacă amândouă vor fi la fel de bune†(Eclesiastul 11.6) È™i socoteÈ™te un har să fii colaborator al lui Dumnezeu (v 1 Corinteni 3.6-9). Cu privire la producÈ›iile credincioÈ™ilor în genul bible-fiction merită să avem în vedere ceea ce ni se spune în cartea Eclesiastul: “MuÈ™tele moarte fac să miroasă È™i să fermenteze untdelemnul făcătorului de mir; tot aÈ™a puÈ›ină nebunie este mai grea decât înÈ›elepciunea È™i onoarea†(10.1). Adică poate fi untdelemn veritabil, de cea mai bună calitate, poate fi o lucrare prin Duhul Sfânt, dar apoi puÈ›in din firea omenească marcată de păcat poate strica totul. Cum recunoaÈ™tem ceea ce aparÈ›ine genului bible-fiction? Dacă am văzut că până È™i credincioÈ™ii pot ajunge să amestece ficÈ›iuni cu adevărurile Scripturii, ajungând în final la neadevăruri, atunci cum să ne păzim pentru a nu ajunge să avem imagini false cu privire la voia Domnului È™i să încercăm să trăim conform unor ficÈ›iuni? Apostolul Pavel îi scria lui Timotei “Să ai un model de cuvinte sănătoase, cele pe care le-ai auzit de la mine, în credinÈ›a È™i dragostea care sunt în Hristos Isus. Lucrul bun încredinÈ›at È›ie păstrează-l prin Duhul Sfânt care locuieÈ™te în noi†(2 Timotei 1.13-14). Cuvântul ar fi “model†sau “schițăâ€. ÃŽn sensul de a avea întâi de toate o imagine de ansamblu cu privire la planul lui Dumnezeu. Această imagine de ansamblu o putem avea citind Scriptura în întregime È™i având dorinÈ›a de a ne supune ei, nu luând câte un fragment pentru a ne sprijini anumite gânduri È™i afirmaÈ›ii de-ale noastre. Luând, în mod convenabil, câte un verset de pe undeva, desprins din context, un om abil poate ajunge să “dovedească orice din Scripturăâ€, È™i, după cum am văzut, aÈ™a s-au născut toate producÈ›iile din genul bible-fiction. Și nu este numai o învățătură (cum ar fi, de exemplu, un obiect de studiu într-o universitate), ci, împreună cu aceasta sunt È™i “credinÈ›a È™i dragostea care este în Isus Hristosâ€. Iar acest “model†poate fi păstrat doar prin “Duhul Sfânt care locuieÈ™te în noiâ€, adică doar de un credincios născut din nou. TotuÈ™i, cum poate un credincios nu prea învățat să se păzească pentru a nu ajunge să urmeze învățături false, când Domnul a spus: “falÈ™i profeÈ›i vor face semne mari È™i minuni ca să amăgească, dacă este posibil, chiar pe cei aleÈ™iâ€? (Matei 24.24) Cu privire la credincioÈ™ii săi, Domnul spune: “Oile Mele aud glasul Meu È™i Eu le cunosc È™i ele mă urmează. Eu le dau viaÈ›a eternă È™i nicidecum nu vor pieri, niciodată È™i nimeni nu le va smulge din Mâna Mea†(Ioan 10.27-28). Adică un credincios nu trebuie neapărat să aibă studii înalte sau un coeficient de inteligență deosebit de ridicat, ci, fiind credincios, el recunoaÈ™te glasul Păstorului cel Bun. Și totuÈ™i, ce anume principii ar fi să urmăm pentru a nu ajunge să susÈ›inem ficÈ›iuni care nu sunt în acord cu Scriptura? J. N. Darby spunea: “Nu se pune problema că în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt lucruri adânci, dar, dacă îl cercetăm cu harul Lui È™i cu Duhul Lui, adevărul este clar pentru noi la suprafață. Trebuie să ne bazăm pe El. Smântâna bună este la suprafață. Nu că nu se cuvine să studiem, dar când primim adevărul de la Dumnezeu, atunci el este la suprafață, iar până atunci trebuie să aÈ™teprăm ca El să ne înveÈ›eâ€. Ceea ce înseamnă că filozofia omenească È™i metafizica nu sunt de natură să ne ajute, ci mai curând să ne încurce. Și, cu privire la sensurile unui text din Scriptură, aÈ™ mai adăuga: dacă cel mai direct sens al unui cuvânt din Scriptură nu conduce la ceva imposibil din punct de vedere logic – nu mă refer la ceva care nu se poate explica prin È™tiinÈ›a omenească, ci la ceva care ar fi absurd -, atunci nu trebuie să căutăm un sens mai adânc. Dacă sensul propriu al unor versete nu conduce la ceva absurd, atunci să nu-l respingem pentru a căuta un sens figurat (posibil unul care corespunde mai bine unei dispoziÈ›ii pe care o avem noi sau unor tradiÈ›ii È™i uzanÈ›e). Dacă Cuvântul spune “Israelâ€, atunci nu se cuvine ca, printr-un fel de procedeu de alchimie spirituală (dacă în alchimia cu materiale se putea vedea clar că plumbul nu devenea aur, în schimb, în domeniul spiritual oamenii se pot amăgi transmutând adevărurile Scripturii în neadevăruri), să considerăm că ceea ce este în acel text se aplică bisericii. AÈ™a s-a ajuns în multe situaÈ›ii din istorie ca principiile date pentru guvernarea poporului Israel în È›ara pe care le-o da Domnul să fie transpuse cât mai literal posibil în guvernarea bisericii, fără a È›ine cont că poporul Israel este poporul pământesc al lui Dumnezeu È™i că i s-a dat un teritoriu pe pământ È™i le-au fost făcute promisiuni pământeÈ™ti cu condiÈ›ia de a trăi strict conform rânduielilor date prin Moise, pe când biserica este un popor ceresc È™i este binecuvântată cu “toate binecuvântările spirituale în Hristos Isus†(Efeseni 1.3), bibecuvântări care sunt garantate de ÃŽnsuÈ™i Domnul Isus È™i nu depinde de strădaniile omului, È™i pentru guvernarea bisericii nu se aplică legi pământeÈ™ti, nici hotărâri ale unor tribunale asemănătoare celor din sistemele de justiÈ›ie civilă. Să nu folosim imaginaÈ›ia noastră pentru a “completa†golurile din înÈ›elegerea noastră asupra lucrurilor din Scriptură. Și, adică, să rămânem ignoranÈ›i? Nu, pentru că, aÈ™a cum spunea apostolul Pavel, se cuvine să dorim să-L cunoaÈ™tem pe Domnul. Dar tot Pavel spunea “cunoaÈ™tem în parte È™i profeÈ›im în parte, dar când va veni ceea ce este desăvârÈ™it, ceea ce este în parte va fi desfiinÈ›atâ€. Adică nici chiar apostolul Pavel nu afirmă că el ar cunoaÈ™te la perfecÈ›ie tot ce È›ine de Domnul. Dar, cu toate acestea, È›inta lui era “să-L cunosc pe El È™i puterea învierii Luiâ€. Iar o caracteristică a cunoaÈ™terii omeneÈ™ti este aceea că ea se dezvoltă “pe părÈ›iâ€. Adică omul, prin raÈ›iunea lui, caută să reducă orice obiect complex la o mulÈ›ime de părÈ›i elementare pe care le poate înÈ›elege, È™i, apoi, înÈ›elegând fiecare element È™i relaÈ›iile dintre elemente, să poată înÈ›elege obiectul. Aceasta se vede cel mai bine în modul în care sunt proiectate È™i construite maÈ™inile inventate de om: sunt gândite piesele necesare pentru a îndeplini fiecare funcÈ›ie a maÈ™inii, apoi sunt gândite relaÈ›iile dintre piese, È™i astfel omul poate construi întâi piesele, pe care la va asambla apoi È™i va obÈ›ine o maÈ™ină care funcÈ›ionează cum a dorit. Dar ar fi culmea ca în domeniul spiritual aÈ™aceva să “funcÈ›ioneze†atunci când este vorba de Fiul lui Dumnezeu. Adică, putem înÈ›elege că Domnul Isus este om născut din femeie È™i că avea carne È™i sânge cum avem È™i noi – că dacă ar fi fost cineva în acel timp să-i aplice un set complet de analize ca în zilele noastre nu ar fi putut găsi că este diferit de noi în ceea ce priveÈ™te “materialul†– pentru că este scris “Cuvântul s-a făcut carne†(Ioan 1.14). Și atunci, fiind om, putem înÈ›elege cum a suferit de sete È™i de foame È™i cum a putut să moară pe cruce. Dar cum se face că, după cum ne spune Scriptura, El nu a încetat nici o clipă să fie Dumnezeu? “Nimeni nu S-a suit în cer decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer†(Ioan 3.13). Și Domnul spunea aceasta în timp ce era om pe pământ! Adică era, în acelaÈ™ii timp, È™i pe pământ È™i în cer? Iată ceva care fizica noastă nu poate explica, È™i pentru necredință este un motiv să rânjească cu superioritate, ca È™i cum Dumnezeul atotputernic ar trebui să facă bine să se limiteze numai la ceea ce ar binevoi să primească logica omului păcătos. ÃŽnÈ›elegem cum, ca om, El a murit pe cruce, victima păcătoÈ™eniei oamenilor. Dar cum se face că tot El a spus: “Pentru aceasta Mă iubeÈ™te Tatăl, pentru că Eu ÃŽmi dau viaÈ›a, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine ÃŽnsumi. Am putere s-o dau È™i am putere s-o iau iarăși. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meuâ€? (Ioan 10.17-18) Ne este clar că un om poate să moară, de asemenea, că un om își poate da viaÈ›a – în sensul că se poate lansa pe o cale care È™tie că-l va duce la moarte -, dar, odată ce a murit el nu mai are putere să-È™i ia din nou viaÈ›a, adică să învieze. Știm de cazurile de “moarte clinicăâ€, dar nicicând nu s-a întâmplat ca vreun om aflat în moarte clinică să fi fost străpuns cu o lance È™i apoi să învieze. Fiind om am înÈ›elege că “Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morÈ›ii†(Fapte 3.24), dar Isus însuÈ™i a spus “am putere s-o iau iarășiâ€. Deci, dacă El ÃŽnsuÈ™i are putere să-È™i ia viaÈ›a înseamnă că totuÈ™i nu este numai un om, ci este chiar Dumnezeu. Dar, dacă este Dumnezeu, atunci cum poate să moară? Dacă “toate se menÈ›in prin El†(Coloseni 1.17), atunci cum a putut El să moară pe cruce, È™i, în acelaÈ™i timp să susÈ›ină tot universul? Sunt lucruri pe care raÈ›iunea omenească nu le poate pune cap la cap pentru a obÈ›ine o imagine coerentă, care să fie, în acelaÈ™i timp, È™i corectă. Apropiindu-ne de acestea se cuvine să facem ceea ce i-a spus odinioară Domnul lui Moise: “Scoate-È›i sandalele din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt†(v Exod 3). De-a lungul secolelor, oameni din cei mai inteligenÈ›i, printre care È™i credincioÈ™i, au încercat cumva să “reconcilieze†aspectele divinității Domnului Isus cu cele ale umanității Lui, È™i nici unul dintre ei nu a reuÈ™it să nu greÈ™ească. Despre aceasta, apostolul Pavel spune: “mare este taina evlaviei: «Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptățit în Duh, a fost văzut. de îngeri, a fost predicat între naÈ›iuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie»â€ (1 Timotei 3.16). Și apostolul nu spune că aceasta ar fi încetat să fie o taină, spre deosebire de alte lucruri, care au fost taine, dar i-au fost descoperite Lui spre a le face cunoscute altora, cum scria în Epistola către efeseni: “prin descoperire mi-a fost făcută cunoscută taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, citind, puteÈ›i înÈ›elege priceperea mea în taina lui Hristos - care în alte generaÈ›ii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aÈ™a cum a fost descoperită acum sfinÈ›ilor Săi apostoli È™i profeÈ›i prin Duh; că naÈ›iunile sunt împreună-moÈ™tenitoare È™i din acelaÈ™i trup È™i împreună-părtaÈ™e ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost făcut eu†(v Efeseni 3.3-7). Tocmai datorită complexității deosebite a Domnului Isus, pentru reprezentarea simbolică a jertfei Lui, în Vechiul Testament erau mai multe feluri de jertfe, fiecare dintre ele scoțând în evidență o anumită virtute a sacrificiului unic care avea să vină, fără ca vreuna din ele să fie perfectă nici măcar în acel aspect pe care-l reprezenta simbolic. Dar, dacă un credincios se întâmplă totuÈ™i să facă greÈ™eli în această privință, el va fi curățit tot prin jertfa unică a Domnului Isus, după cum în vechime, jertfa pentru vină făcea ispășire pentru cineva din popor care a “păcătuit din greÈ™eală în lucrurile sfinte ale Domnului†(v Levitic 5.15). Și aÈ™a am credinÈ›a că va privi Domnul È™i la această scriere în cazul în care în ea se va fi strecurat ceva care, într-un fel sau într-altul, aduce atingere gloriei Sale. ÃŽn Scriptură există taine care rămân taine, cum am văzut că este ceea ce apostolul Pavel numeÈ™te “taina evlavieiâ€, È™i, de asemenea, ceea ce el numeÈ™te “taina fărădelegii†(v 2 Tesaloniceni 2.1-12). După cum “taina evlaviei†este ceva nu poate fi explicat complet prin raÈ›iunea omenească fără a aduce cumva atingere gloriei Domnului Isus È™i a lui Dumnezeu Tatăl, tot aÈ™a, “taina fărădelegiiâ€, È™i anume modul în care a ajuns Satan, care a fost un “luceafăr, fiu al zorilor†(v Isaia 14.12-20) să fie destinat iazului de foc, este ceva care raÈ›iunea omenească nu poate explica deplin. ÃŽnÈ›elegem că mândria È™i dorinÈ›a de a lua locul lui Dumnezeu au atras această pedeapsă. Dar cum anume să fi apărut această dorință în inima acelui înger strălucitor? Se cuvine deci să nu ne aventurăm cu imaginaÈ›ia dincolo de ceea ce ne spune Scriptura È™i să cercetăm cuvântul având în primul rând dorinÈ›a de a-L cunoaÈ™te pe Domnul, È™tiind că numai El este acela care poate satisface setea sufletului omului. Și să reÈ›inem că “orice duh care ÃŽl mărturiseÈ™te pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu; È™i orice duh care nu ÃŽl mărturiseÈ™te pe Isus Hristos venit în carnel nu este din Dumnezeu: È™i acesta este duhul lui Antihrist, despre care aÈ›i auzit că vine, È™i acum este deja în lume†(1 Ioan 4.2-3). |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy