„Ai grijă de gândurile tale, căci vor deveni cuvinte. Ai grijă de cuvintele tale, căci devin acțiuni. Ai grijă de acțiunile tale, căci devin obiceiuri. Ai grijă de obiceiurile tale, căci devin caracterul tău. Ai grijă de caracterul tău, căci devine destinul tău.”
Citatul este atribuit lui Lao Tse.
Un aforism care se potrivește – mănușă – peste gândurile, cuvintele, acțiunile noastre, caracterul nostru ca subiect colectiv „filosofico-științific” dar și „poetic” și „mistic” prin care secolul trecut ne-a umplut de semnificații multiple destinul și, în prezent, continuă să-l domine.
Este vorba de ceea ce numim „informație”.
Într-adevăr caracterul proteic al informației este deconcertant. El se leagă, se corelează într-un adevărat cluster, cu alte cuvinte cheie (ramificații): conștiință, inteligență artificială (la început, o mare promisiune, devenită apoi un fel de dezamăgire, ca acum să pară o certitudine discutabilă totuși – nu trebuie să ne mire acest oximoron) ,inginerie genetică la nivel de ADN, nanotehnologii dincolo de nivelul celular, fizică cuantică, subcuantică, astrofizică etc., toate acestea trăgându-și seva din ramificațiile informației și alcătuind, așa cum am zis, un nou aparent destin al entității om.
Dintre multiplele abordări ale „informației” despre: ontologia ei (ca principiu); modalitățile de câștig și de pierdere (se conservă sau nu?); introducerea, stocarea extragerea și prelucrarea informației (tehnologie); scopuri urmărite și decizii (teleologie); transmiterea și receptarea ei (y compris suportul de transmitere care, la limită, ar fi „lumina” cu viteza ei ce nu poate fi depășită, dar…poate [1]), împreună cu sintaxa, semantica și pragmatica asociate; informația ca relație între elementele unei structuri și re-structurări printr-un proces informațional ș.a.m.d. – nici una nu pare a fi ‚integratoare”. Prin urmare apare firesc întrebarea dacă s-ar putea găsi, în acest caz o abordare gen „anvelopă” care să subîntindă punctele fragmentare de vedere? Mai mult: nu cumva acest nou concept, i.e. „informația”, ar putea juca un rol princeps nebănuit prin prisma căruia să înțelegem ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla cu destinul nostru de entități de natură umană? Și, mai departe, dacă da, cum s-ar putea formula o asemenea „teorie”? Adică, în transcrierea metaforică a lui Ion Barbu: „Atâtea clăile de fire stângi/ Găsi-vor gest închis să le rezume/ Să nege dreaptă linia ce frângi/ Ochi în virgin triunghi tăiat în lume?”.
Astfel de întrebări ‚existențiale” par mult prea serioase, dar poate că totuși merită să le punem. Și aceasta deoarece, chiar dacă nu vrem, ele există și persistă.
Se pare că, totuși, o încercare de răspuns există. Și, din fericire, ea aparține omului de știință și filosofului român, Mihai Drăgănescu (1929 – 2010). O spun fără a mă feri de un oarece patriotism patetic; dimpotrivă cred că acum orice astfel de semnalare, indiferent de contextul cultural în care evenimentul a apărut, trebuie pusă în evidență. Cu atât mai mult cu cât, în 1985, odată cu apariția uneia dintre cărțile de bază ale lui Mihai Drăgănescu Ortofizica, Constantin Noica observa [2]: „Autorul acestui referat [i.e. Noica] nu cunoaște o sinteză filosofică atât de cuprinzătoare și de impresionantă ca lucrarea de față, în cultura europeană. […] Este probabil că în zilele noastre singură informatica, specialitatea autorului, poate asigura unui spirit de excepție controlul spectrului cunoașterii contemporane.
[…]S-ar putea crede că, stăpânind evantaiul științelor contemporane, autorul face operă de enciclopedism filosofic, nu o sinteză filosofică propriu-zisă. Dar tocmai în aceasta constă adevărata noutate a lucrării de față, faptul că acoperă științele fundamentale sub puterea unificatoare a unei autentice idei filosofice […]. Dintre cele trei feluri în care se poate practica filosofia, primul ca istorie a filosofiei, al doilea pe temeiul unei experiențe spirituale (amândouă fiind feluri tradiționale de a filosofa) sau, în al treilea rând, întemeiat pe corpus-ul științelor, felul ultim e probabil că va precumpăni în viitor. […] Cu Ortofizica[…], ni se oferă […] o explicare unitară a fizicului, biologicului și spiritualului, ținând seama că în toate planurile este vorba de procese cu caracter informațional. Dacă reținem că întreaga tehnologie are și ea un substrat comun informațional, atunci lumea toată, că este a naturii, a omului ori a artefactului uman, apare schimbată la față, putând fi atacată unitar de gândire dintr-un unghi absolut nou […].
Excepțional de adânc, poate și de fecund pentru gândirea și cercetarea altor oameni de știință, ni se pare dublul aspect al ideii filosofice puse în joc: pe de o parte, că trebuie să existe ceva mai adânc decât particulele fizicale și celulele biologice, ele nefiind deci constituenți ultimi ai materiei vieții, pe de alta că termenul ultim al evoluției, conștiința, nu mai apare ca un capăt de drum, necum ca un epifenomen sau alteori ca un simplu accident […].
Opera lui Mihai Drăgănescu vine să arate că numai din perspectiva informaticii un asemenea gând are sens. […].
Noutatea cea mare, în definitiv, o dă faptul că în timp ce toți oamenii de știință, și chiar cei de formație umanistă fac să primeze știința naturii asupra celor ale omului, Mihai Drăgănescu are curajul, pe temeiul informaticii, să aducă un fel de primat al științelor omului asupra celor ale naturii […].
Cu atât mai lesne, poate, vor accepta oamenii de știință perspectivele pe care le deschide viziunea autorului în ce privește materia vie. Căci viața, spune autorul, implică proprietăți informaționale, iar un program (un cod) este pur și simplu informație. Firește, ni se spune sugestiv, informația genetică este sintactică, ea devenind semantică abia în mintea omului. Dar și aici, ca în cazul particulelor și al celulei, autorul vede ceva mai adânc decât codul, anume o plasticitate informațională a celulei, care nu mai este fixată rigid de acizii nucleici. Iar în timp ce procesul informațional al materii vii s-a manifestat o singură dată, la nașterea universului, în cea vie procesul este permanent […].
Totul e susținut de un gând adânc: acela că informația nu este un simplu proces fizic (cum devine evident chiar la inteligența artificială), ci reprezintă o structură căreia i se asociază un înțeles. […].
Când autorul sfârșește prin a spune că natura neconștientă creează și ea, dar imitând creația veritabilă, care este a omului, atunci nu mai poate nimeni vedea umbră de antropologism aici. […] De aceea nimeni nu se va mai mira să afle, la capătul lucrării, că Binele și Răul sunt ortosensuri, pe care omul și societatea le induc în materia profundă.
Își vor face loc în lume noutățile acestea și multe altele, ce apar atât de firesc în viziunea originală propusă aici? Ar trebui să spunem că nu ne îndoim, dacă n-am cunoaște inerția ce domnește în lumea culturii. Vom spune însă că nu știm despre o lucrare contemporană care să zgâlțâie mai bine această inerție decât lucrarea profesorului Drăgănescu. Iar dacă prin imposibil ea nu s-ar impune de pe acum în cultura veacului XX, să ne fie îngăduit a crede că va uimi și impresiona adânc pe gânditorii nepervertiți din veacul XXI.”
După acest lung, dar admirabil citat din Noica, aproape că nu se mai poate adăuga nimic. El vorbește, aproape fără rest, despre ce a însemnat și înseamnă filosofia lui Drăgănescu.
Dar totuși îndrăznesc.
Astfel, în 2011, odată cu deschiderea rubricii „Drăgănesciana” din publicația anuală NOEMA a Academiei Române al cărui director a fost Mihai Drăgănescu, se spune [3]: „Academicianului Mihai Drăgănescu cultura noastră și, sperăm, nu numai, îi este și îi va fi profund îndatorată. Acum când autorul a dispărut dintre noi, opera sa, îndeosebi cea filosofică, își va urma singură drumul. Iar cititorii și, mai ales comentatorii, o vor face, suntem siguri, să ’devină’ revelându-și subtilitățile și bogăția de sugestii încă nepuse în evidență.”
Interesant este că înainte de ’89 cărțile lui Mihai Drăgănescu se vindeau „pe sub tejghea” iar după 1990 au continuat să se vândă bine cam până prin anii 2000 de când, practic, nu au mai fost re-editate. Astfel, contribuția drăgănesciană a părut, mai ales pentru generațiile actuale, să fi intrat într-un con de umbră.La această situație a contribuit, și contribuie, și grupul celor de formație filosofică cu excepții notabile și de marcă: Constantin Noica, la timpul său și Alexandru Surdu, astăzi; precum și a unei teze de doctorat aparținând lui Ionuț Isac, având drept obiect filosofia drăgănesciană. Grup care, încă de la început, a păstrat o oarecare distanță față de această operă. Explicația este simplă. În primul rând un astfel de grup continuă, în general, să se auto-închidă într-un fel de specializare îngustă (cu subspecializările respective) plecând de la premisa că doar pe domeniul lui de interes și confort poate fi cineva „competent”.
O paranteză. Aici, trebuie să amintim de David Bohm[4]: ”[Filosofia], arta, știința, tehnologia și munca umană în general sunt divizate în specialități, fiecare fiind considerată, în esență, separată de celelalte. Ajungând să nu mai fie satisfăcuți de această stare de lucruri, oamenii au construit domenii interdisciplinare, prin care se intenționa unificarea acestor specialități. Dar aceste noi domenii au servit, până la urmă, mai ales la adăugarea unor fragmente ulterioare separate…Ideea că toate aceste fragmente există în mod separat este, evident, o iluzie și această iluzie nu poate să facă altceva decât să conducă la o confuzie și la un conflict fără sfârșit”. Soluțiile, mai ales în cadrul „globalizării” în care chiar am intrat volens, nolens chiar dacă nu știm sau continuam să nu vrem să știm, sunt abordările trans-disciplinare cum este cea drăgănesciană. Am închis paranteza.
Revin la „competența” celor de formație filosofică. Cred că nu este doar o limitare (auto-limitare) și închistare în cazul lor, ci chiar și un deserviciu făcut contextului cultural în care acționează în sensul că încercând să aproprie cât mai mult filosofia, ca rigurozitate a exprimării, de logică și de științele exacte în cadrul așa numitei „filosofii analitice” la modă, ei încep să-și piardă din ce în ce mai mult șansele de comunicare în afara grupului/grupurilor mai mult sau mai puțin „închise” în diverse „paradigme”, „sub-paradigme” etc.
Așa cum a dovedit-o Mihai Drăgănescu, astăzi sarcina unui adevărat om de știință, dar și filosof este ca, în afara domeniului în care acționează să posede un nivel de cunoștințe extrem de ridicat în domenii conexe dar, în același timp, să nu facă rabat de la o exprimare sugestivă, adesea metaforică și persuasivă devenind, în unele cazuri, prin introducerea unor denumiri noi cerute tocmai de noutatea ideilor, un adevărat creator de limbă ca, de altfel și Noica. Într-un fel să devină un nou Om al Renașterii, mergând însă pe o linie precisă ghidată de o idee princeps integrator-călăuzitoare. În acest fel legăturile cu un public mai larg, și el cu o cultură generală adecvată, nu sunt „tăiate” ci dezvoltate astfel încât impactul unui nou mod de abordare, atunci când acesta pare a fi promițător și dictat de un anumit stadiu de dezvoltare, să fie accentuat.
În legătură cu cele de mai sus, iată acum motivele pentru care propun ca pe Agonia să postez o serie de texte sub titlul generic „Noua paradigmă a informației la Mihai Drăgănescu”.
De ce în Agonia și nu în altă parte?
În primul rând pentru că Agonia este un site interactiv cu câteva zeci de mii bune de utilizatori. Iar dintre ei se desprinde, după câte am constatat, un grup consistent ce receptează texte de natură filosofică; grup care posedă și o ștachetă ridicată a nivelului de cunoștințe generale din multe alte domenii ale culturii. De ce există? Pentru că, așa cum se poate constata, unii din acest grup au la bază o formație filosofică sau cei care nu o au și-au însușit-o pe parcurs, dând dovadă de o mare flexibilitate și sete de a înțelege lucrurile. Și nu de a rămâne la nivelul semidoctului care le știe pe toate, dar nu înțelege nimic.
În al doilea rând, pentru că Agonia, ca și alte site-uri interactive reprezintă mai puțin un mediu de afirmare pentru „consacrați” cât mai mult un atelier în care textele sunt supuse unor comentarii, în majoritatea cazurilor pertinente și la obiect, care-i ajută pe autori să-și îmbunătățească postările. În același timp, acest caracter interactiv contribuie și la o promovare a textelor care merită și la receptarea lor.
În al treilea rând și ca o consecință a celui anterior, Agonia a pus la dispoziție facilitatea unor „colecții” în care un autor poate posta șiruri de texte pe o temă dată și care, ulterior, ar putea să devină o carte.
De ce tocmai subsemnatul să dea dovadă de o asemenea îndrăzneală? Măcar și numai pentru faptul că o perioadă destul de întinsă din viața mea am lucrat, împreună cu alții, sub îndrumarea Profesorului (cum am fost obișnuiți să-l numim). Motivul nu este suficient dar, pentru mine, reprezintă îndemnul la un gest poate sinucigaș. Dar merită să încerc tocmai de dragul riscului.
Pe vremuri Marin Sorescu spunea, prin titlul unei cărți, că „se simte singur printre poeți”. Azi aș spune și eu că „mă simt singur printre filosofi”. Marin Sorescu a murit. Nici eu nu mă simt prea bine.
Lăsând gluma la o parte și referitor la textele pe care le voi posta ele nu vor fi nici studii și nici exegeze; ci, pur și simplu un șir de eseuri deoarece, „eseul ține de un initium, de un început … nu de virtuțile unui inițiat. A fi inițiat presupune a fi introdus într-o sferă a misterului, …înseamnă a fi posesorul unor cunoștințe refuzate altora. Inițiatul în misterele eleusiene, de exemplu, ca și matematicianul [pur sau fizicianul hălăduind prin fizica cuantică și subcuantică ] dacă au ceva în comun, acesta este privilegiul unei inițieri exclusive.…Eseistul nu-și revendică prerogativele unei asemenea exclusivități…și nu se consideră un specialist care are vreun monopol al adevărului; el nu inițiază, el se inițiază. Eseistul [prost, bun – asta rămâne la latitudinea cititorilor] urmează un itinerar nesigur, întortocheat și ne invită să-l urmăm cum încearcă să defrișeze, tăindu-și drumul prin desiș.” [5]”

NOTE

[1]A se vedea experimentul mintal ERP (Enstein, Podolsky, Rosen) care încerca să demonstreze că viteza luminii nu poate fi depășită. Experiment contrazis, ulterior, de Bell prin inegalitatea sa, și confirmată experimental, obiectiv, această inegalitate de către cercetătorul Aspect – Amit Goswami, Universul conștient de sine, Orfeu 2000, București, 2008, pp. 133 – 8; prin Bell și Aspect s-a demonstrat că dacă două particule elementare au interacționat vre-odată, orice acțiune ulterioară asupra uneia dintre ele se răsfrânge instantaneu și asupra celeilalte indiferent de distanța care le separă (de exemplu dacă una este pe pământ și cealaltă, pe lună).
[2] Constantin Noica, „Recenzie la Ortofizica lui Mihai Drăgănescu”, NOEMA,XIII, 2014, pp. 11 - 7.
[3] NOEMA, „Nota redacției la deschiderea rubricii Drăgănesciana”, NOEMA,X, 2011, pp. 11 - 2.
[4] David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, Humanitas, București, 1995, pp. 37 – 8.
[5] Nicolaie Balotă, Euphorion, eseuri, Cartea Româneascb, București, 1999, p. 15


ANUNÞ

Stimați colegi,

În data de 27 februarie 2015 va avea loc la FACULTATEA DE FILOZOFIE UB, Amfiteatrul Mircea Florian, SIMPOZIONUL CATEGORII FILOSOFICE ȘI CONCEPTE INTERCULTURALE ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCÃ.
Cu această ocazie voi prezenta la orele 17 si 30 comunicarea: „Paradigma kantiană și informaționalul la Mihai Drăgănescu” la care vă invit să luați parte. Sper ca aceasta să fie o nouă ocazie de a continua dialogul între cei de formație filosofică și ceilalți specialiști de alte formațiuni care sunt interesați de opera Profesorului Mihai Drăgănescu. Operă care, conform lui Constantin Noica, a reprezentat și reprezintă „o sinteză filosofică impresionantă și cuprinzătoare în cultura europeană” având la bază o nouă paradigmă a informației.
De asemenea, vă reamintesc că la http://inmediasresebooks.eu/?product_cat=filosofie
se găsește ultima carte a lui Mihai Drăgănescu, Societatea conștiinței.

Cu cele mai bune gânduri,
Gorun Manolescu