Suferinței nu-i place munca, nici plăcerea, distracția, sau hobby-urile, detestă vocațiile, are idiosincrazii la satisfacții, îi plac letargia, somnolența, lenea, delăsarea și pasivitatea, apreciază blazarea, renunțarea și defetismul, și fetișizează negativul. Suferința are repulsie la calități și apetență la defecte, se sincronizează cu discordia, dezechilibrul, dezarmonia, își face crez din gândurile negative, distructive, și țel din degradarea ființei. Suferința vibrează pe lungimea de undă a haosului, și face din om un laborator, în care experimentează efectele sale sinistre, bizare și anxioase.
Rațiunea respinge suferința, care încearcă în zadar să pătrundă în minte, și atunci se infiltrează în instincte, acestea urlă și induc omului ce ascultă de impulsuri violența, ca o defulare de apăsarea suferinței.
Suferința se așază în raza privirii, ca un obstacol obturând panorama vastă a vieții. Frustrarea de a vedea cum suferința râde, când sufletul plânge, îmi crește indignarea ce se depune în defulare.