Pentru a clinti lumina din jilțu-i de judecător suprem și a-i șubrezi statutul de suverană infailibilitate e suficient să-i fie pusă în discuție reputația morală. Or, întrebîndu-se retoric: "Ziua - ce este ea?" și răspunzîndu-și: "Prisosul de lumină cu care soarele își acoperă petele", Blaga atestă culpabilitatea luminii, ipocrizia excesului, maniera ei abilă de a-și dosi metehnele în opulența strălucirii.

Gloria luminii se stinge însă atunci cînd se dovedește că nu-și mai poate salva nici măcar autonomia de a-și fi propria cauză, ea fiind dependentă nu doar de întuneric, ci de rătăcirea întunecată, murdară, a petelor: "Petele soarelui nu pot fi străine de debitul de lumină al acestui astru. Petele sînt desigur înseși izvoarele întunecate ale acestei lumini." În "Lumina raiului", stimulat de vraja sfîntă a păcatului iubirii, poetul se exprimă și mai lipsit de menajamente: "Ca un eretic stau pe gînduri și mă-ntreb: / De unde-și are raiul - / lumina? Știu: Îl luminează iadul / cu flacările lui!"

În fine, lumina este destituită și din postura de binefăcătoare indiscutabilă, dezvăluindu-i-se potrivnicia, vrăjmășia, nocivitatea pentru ființa umană. Nu degeaba "întîiul om" este nevoit să implore ca prin mila cerească ochii să-i fie protejați de păienjenișul umbros al lacrimilor, balsam și mîngîiere împotriva excesului traumatic al luminii lucrurilor pămîntene.

Lumina poate avea însă și un iremediabil efect letal ca în poemul "Vei plînge mult ori vei zîmbi", unde se spune: "Cu gheare de lumină / o dimineață-ți va ucide visul", sau ca în de-acum reputatul atentat la "corola de minuni a lumii", unde e acuzată că "sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adîncimi de întuneric".

Pare deci firesc ca omul și mai ales cuplul vulnerabil al îndrăgostiților (un fel de celulă fundamentală a țesutului uman), mai drastic expus febrilității indiscrete a luminii, să resimtă ca un blestem funcția ei de anchetator și pornirea-i justițiar-punitivă, lamentîndu-se cu îndreptățire: "Ce grea e pentru noi / osînda de a sta-n lumină" și invocînd o așezare mai ferită și mai fericită în "marea umbră (protectoare de-acum – s. m.) a mărului".

Ce-i mai rămîne oare luminii decît să-și recunoască cu modestie statutul drastic revizuit și să aleagă cavalerește umbra ca pe "o reverență pe care o face întunericului"?