agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-07-17 | [This text should be read in romana] |
Pe 22 octombrie 2014, Alex Ştefănescu îşi lansa la Oradea cartea „Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura!”, apărută în acelaşi an la ed. Curtea Veche. Cartea reprezenta, după spusele autorului, ultima sa încercare de a trezi interesul tinerilor pentru literatură. Sunt unul dintre cei care au participat cu interes la acel eveniment desfăşurat în Sala Mare a Primăriei.
Ca de obicei, Alex Ştefănescu a avut un discurs perfect, îmbinând ludicul cu profesionalismul de care dă dovadă. Din păcate, am observat că elevii prezenţi în sală erau mult mai preocupaţi de telefoanele inteligente pe care le foloseau fără încetare, decât de mesajul pe care criticul literar încerca să-l transmită. Mi-am dat seama, imediat, că efortul lui Alex Ştefănescu era sisific şi aproape sortit eşecului. Totuşi, şi în literatură, „speranţa moare ultima”. Prima oară când am citit cartea, mi-am amintit de vremea când abia apăruse Internetul şi scriam pe diverse ateliere literare. Atunci nu existau multe cărţi, precum aceasta, pentru a fi ghidat corect pe drumul sinuos al cuvintelor. Însuşi Alex Ştefănescu, în aceeaşi perioadă, era foarte exigent cu cei care încercau să se descopere prin scris, insistând asupra greşelilor şi punctelor slabe dintr-o carte sau dintr-un grupaj de poezii. Poate că mulţi nu înţelegeau rolul constructiv al unei cronici negative şi ar fi vrut ca reputatul critic să insiste şi asupra lucrurilor pozitive (chiar dacă acestea ar fi fost foarte puţine). Dar, acela era şi încă mai este stilul lui Alex Ştefănescu, domnia sa nefiind neapărat un critic de întâmpinare, ci un critic căruia pare să-i placă să dea verdicte cu repeziciune şi să pună, deseori, sare şi piper pe rana orgoliului, condimentând critica sa cu referiri sarcastice la persoana din spatele poetului. Totuşi, anii au trecut şi peste tânărul Alex Ştefănescu, făcându-l să îngroape vechile conflicte cu unii scriitori, ba mai mult de atât, având „curajul” şi verticalitatea să recunoască atunci când un scriitor evoluează. Acum domnia sa scrie cronici pozitive chiar şi despre creaţiile autorilor care i-au contestat cartea care l-a adus în centrul atenţiei lumii literare: „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)”. (Chiar şi Alex Ştefănescu spune în vol. „Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura!” că „în loc să se angajeze în dispute sterile, scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului.”) Poate că încercările vieţii l-au îmbunat şi l-au apropiat mai mult pe exigentul critic literar de sufletul scriitorilor, chiar şi de cel al scriitorilor mai puţin talentaţi, iar această „transformare” se observă atât în cronicile recente în care analizează cu migală şi aceeaşi neobosită pasiune reprezentanţii „Noului Val”, cât şi în cartea de faţă, un fel de mărturie personală prin care tinerii sunt îndemnaţi să descopere literatura şi s-o iubească precum o iubeşte şi domnia sa. Sunt trei mari direcţii (capitole) spre care ne îndreaptă atenţia Alex Ştefănescu: „Ce nu scrie în manualele şcolare”, „Câte ceva despre literatura română” şi „Cum trăieşte un om care trăieşte pentru literatură (confesiuni)”. Din punctul meu de vedere, subcapitolele din carte prezintă uneori doar partea cea mai frumoasă şi mai optimistă a literaturii. Atunci când spui că „oamenii au inventat literatura ca să-şi ofere o plăcere, nu ca să se chinuiască studiind-o”, trebuie să iei în calcul şi faptul că literatura înseamnă şi „catharsis”, un proces de purificare a spiritului prin scris, o descărcare a unei trăiri refulate. Adolescenţii de exemplu, atunci când scriu, practică la nivel inconştient acest catharsis. Nu degeaba psihologii le recomandă tinerilor să scrie un jurnal, pentru a se descărca de trăirile refulate, pentru a scăpa de inhibiţii şi unele complexe. Ori, în acest caz, la acest nivel, literatura nu este tocmai o plăcere, ci o terapie. Iar acest lucru contrazice, oarecum, ceea ce spune Alex Ştefănescu: „În literatură nu are importanţă despre ce scrii. Important este cum scrii.” Evident, criticul are dreptate dacă face referire la „marea literatură”, dar nu poţi descuraja pe cineva să scrie, chiar dacă se află la început de drum şi nu este foarte talentat, tocmai pentru că scrisul, indiferent de gradul lui de rudimentaritate, are efecte benefice asupra psihicului uman. Nici criticului literar şi nici nouă nu trebuie să ne fie frică de faptul că „asistăm, de mai multă vreme, la o revărsare de literatură fără valoare în spaţiul public, comparabilă cu o maree neagră.” Se vor găsi întotdeauna (sau vor apărea de la sine) metodele de cernere a valorilor, iar peste tot şi toate, timpul implacabil îşi va spune cuvântul. Alex Ştefănescu mai afirmă şi că „Literatura nu spune numai ceea ce spune”. Dar nici nu este numai ceea ce se spune că este, pot completa eu, din punctul de vedere al poetului, al creatorului, şi mai puţin al celui care analizează literatura cu instrumentele sale critice şi, evident, cu propriul subiectivism. Mai mult de atât, poate că „a citi” oferă mai multă plăcere decât „a scrie”, dar şi în această situaţie se poate vorbi de nenumărate procese care afectează psihicul uman şi mă refer, în special, la detaşarea de problemele existenţiale sau la identificarea cu personajele unei cărţi care trec prin diverse situaţii asemănătoare cu cele din viaţa reală. Desigur, nu te poţi abate mereu de la problemele vieţii prin citit, iar în această situaţie, orice bun îndrumător literar poate spune că şi cititul, în exces, poate dăuna. Mai este o frază care îmi da mult de gândit: „În literatură nu există un „dincolo de aparenţe. Literatura este exact ceea ce pare.” Nu mi-ar plăcea niciodată ca verbul „pare” să ajungă să excludă definitiv realitatea concretă a verbului „este”. Altfel spus, literatura este ceea ce este, ceea ce pare că este şi ceea ce încă nu ştim că este, deoarece se reinventează mereu. Literatura cuprinde atâtea cărţi memorialistice care reprezintă întocmai realitatea concretă a celor care le-au scris. Dar tot în literatură se poate vorbi şi de activitatea spontană a imaginaţiei şi exploatarea zonelor iraţionalului (întâlnite în suprarealism). Aşadar, s-ar putea demonstra că există şi un „dincolo de aparenţe” şi un „ceea ce nu ştim că este” (Darie Novăceanu vorbea în acest sens despre „nedumerirea cercetării critice” în cazul poeziei lui Octavio Paz, o „poezie capabilă de orice noutate”). Curentele trec, evident, dar întotdeauna nedumerirea rămâne. Pot spune că afirmaţia lui Alex Ştefănescu mă provoacă să aflu răspunsurile de unul singur, să văd unde are criticul dreptate şi unde s-ar putea înşela. Iar această căutare a propriilor mele răspunsuri ar putea fi marele câştig după lectura cărţii de faţă. Nu vorbesc despre un mesaj subliminal, implementat „dincolo de aparenţe”, ci de calitatea cărţii de a provoca cititorii să-şi folosească propriul discernământ. Revista Luceafărul de dimineață, nr. 11, 2016 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy