"Un drum ascendent către consacrare și nemurire"

Pe Teodor Dume îl cunosc din 2009, de pe portalul de literatură online "Agonia" (sau Poezie.ro). Este unul dintre poeţii pe care i-am urmărit, încă de la început, cu mare plăcere, identificându-mă, mai ales, cu tragismul poeziei sale. Remarcam şi modalitatea cât mai directă de a-şi expune trăirile în versuri, fără să recurgă la obscuritate, încifrare, analogism sau preţiozităţi inutile.

Nu era la fel de orfic precum unii reprezentanţi de seamă ai optzecismului, dar parcă împrumuta ceva din atitudinea lor lirică atunci când făcea trecerea de la versul alb la versul clasic, o dovadă în acest sens fiind şi poeziile din volumul „Strigăt din copilărie” (1994). Uneori se rezuma doar la esenţe, având o scriere aproape aforistică, asemănându-se din acest punct de vedere cu Mahmoud Djamal, un alt poet care s-a afirmat pe Agonia.

De altfel, trecerea la aforism s-a produs în 2016, odată cu volumul „Vitralii pe un interior scorojit” în a cărui prefaţă spuneam că „Teodor Dume, aflat la etapa sedimentării ideatice şi filozofice, încearcă şi reuşeşte cu minuţiozitate să persifleze vaguitatea şi să-şi cristalizeze gândurile… (...) Nimic riscant, nimic superfluu; evoluţia scrierii sale este firească şi pune în valoare înţelepciunea maturităţii creatoare.”

Primele contacte virtuale cu Teodor Dume au avut loc în subsolul unor poeme în care simţeam că se mai pot face câteva mici ajustări înainte de a deveni „publicabile”. Încercam să vin cu o opinie constructivă, iar Teodor Dume era de fiecare dată receptiv şi respectuos, nefiind deranjat de intervenţiile mele. În februarie 2016, am avut norocul să-l întâlnesc pe autor în carne şi oase, iar el mi-a oferit două volume de versuri: “Azil într-o cicatrice” şi „moartea, un fluture alb”.

M-am oprit asupra celei de-a doua cărţi publicată la ed. Pim în 2015 şi am redescoperit versurile poemului „Un fel de remiză”, cu subtitlul „scrisoare neterminată” (pag. 103): ştiu că nu ne-am văzut de mult / nu mai contează oricum / între mine şi tine / nu-i decât un punct / în care se adăpostesc / pentru o vreme / umbrele şi mirosul greu de igrasie / care mă împiedică să te văd / nu e nici ură nici / încăpăţânare / ci doar un zid umed şi înalt / cu ferestre false care nu mă lasă / să privesc într-acolo... // încerc să mă târăsc prin / smoala din zid / şi mi-e greu / presimt ceva rău / neputinţa se-ncolăceşte pe mine / şi îmi taie răsuflarea dar / mă gândesc că de fapt / toate sfârşiturile sunt părţi / care egalează distanţa dintre noi // aici în lumea mea / cu o singură moarte / e ca un fel de joc cu remiză... / *** / nu nu-mi doresc nimic mai mult / decât să stau în faţa oglinzii / şi să privesc depărtările”.

În comentariul din subsolul acestui poem publicat iniţial pe Agonia, am opinat că se pot face două intervenţii pe text: eliminarea propoziţiei “care nu mă lasă să privesc într-acolo” (o explicaţie inutilă) şi eliminarea unui adverb de lângă verbul „târăsc”, adverb care ducea la o construcţie pleonastică. Mulţumindu-mi pentru sugestii, Teodor Dume a operat o singură modificare, ceea ce demonstrează că autorul, pe lângă receptivitatea de care dă dovadă, are şi o personalitate puternică, specifică zodiei berbecului, nerenunţând cu una cu două la cuvintele sale, chiar dacă, în opinia mea, ferestrele false sugerau deja imposibilitatea de a privi dincolo.

Un alt poem care a fost publicat pe Agonia şi se regăseşte în volumul „moartea, un fluture alb” este cel intitulat „ca o corabie în derivă” (pag. 109) : „În inima aceasta n-a mai locuit nimeni / de ceva vreme / miroase cumplit a mucegai / din toamnă până-n primăvară / aerul închis decojeşte pereţii / cu un fel de revoltă // (nu nu poţi trăi într-o lume în care / îţi imaginezi moartea ca / pe o îmbrăţişare frăţească / ştiind că totul se termină / cu o simplă zugrăveală...) // probabil plouă afară doar / o linişte tuciurie / creşte până la ştreaşină / totul se termină se termină şi / dimineaţa ancorată în mine / din care respir / tăcere multă tăcere / se împrăştie peste tot / orele se scurg // alunec alunec mă scufund / simt nevoia să strig... / coridoarele inimii se întunecă / încerc să mă ascund în spatele / jaluzelelor trase / dar nu pot / cineva muşcă din mine // încă exist / (nici nu-mi pot imagina lumea / fără toate lucrurile acestea mici) // ca un sacrificiu voi locui / în inima aceasta şi / nu voi pleca niciunde / până când voi găsi pe cineva / să mă înlocuiască // o fi prea târziu // nu ştiu...”

De data aceasta nu am putut decât să apreciez poemul în întregime, fără să cred c-ar mai fi necesară vreo intervenţie pe text. Aş fi vrut doar o schimbare de tematică, deoarece nu mă împăcam cu gândul că acea corabie nu găseşte un liman, un cap al bunei speranţe unde să-şi ancoreze visele. Ba chiar am şi precizat că această corabie nu este deloc în derivă, deoarece poetul citeşte, se inspiră şi este creativ, aflându-se în plin proces al catharsisului. Suferinţa lui nu este limitativă, ci este un modus vivendi. Dincolo de pesimismul cuvintelor sale, am apreciat „dimineaţa ancorată în mine”, deoarece această reuşită expresie lasă loc şi speranţei. Nu toate zilele sunt întunecate şi ploioase, nu toate zilele sunt pline de tăcere, trebuie să crezi că soarele va răsări şi pe strada ta, trebuie să crezi că cineva îţi va întinde o mână şi-ţi va vorbi. Iar când se va întâmpla acest lucru, poţi descoperi o nouă dimensiune a iubirii.

Astfel s-a întâmplat cândva şi în cazul lui Teodor Dume, întrucât „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”, după cum spunea tot el într-un alt poem publicat pe Agonia. Chiar şi „în golul dintre respiraţii” (pag. 64) acel intrus care uneori îi ciuguleşte din palmă poetului, iar apoi îl priveşte tăcut, se poate transforma în persoană iubită. Mai exact, să te iubeşti pe tine însuţi, altfel nu vei fi capabil să îi iubeşti pe ceilalţi.

Am spus într-un comentariu că poetul apelează la ironia soresciană, având la bază o suferinţă reală, trăită cu toţi porii. Şi, precum Sorescu, marele poet care îşi construia singur o scară la cer cu ajutorul păianjenului, aşa şi Teodor Dume îşi construieşte metafora fluturelui alb, un fluture care „mănâncă lumina din lampă până adormi” (pag. 13). Dar acest fluture nu este moartea în sine, fiindcă fluturele este simbolul sufletului şi simbolul transformării personale. „Undeva în copilul din mine zbura un fluture alb”, spune autorul în poemul ce dă titlul cărţii. Zbura „lăsând o dâră, un fel de drum” (pag. 14). Această metaforă semnifică ruperea de mult iubitul părinte care pleacă dincolo, căci de fiecare dată când ne părăsesc oamenii dragi, se rupe o parte din noi, o parte din sufletul nostru.

Fără îndoială, Teodor Dume este un poet autentic şi ambiţios, poezia sa nefiind cu nimic mai prejos decât aceea a poeţilor pe care critica literară i-a evidenţiat în ultima vreme. Scrie o poezie autobiografică, încărcată de suferinţă şi pesimism, asemănătoare cu poezia colegului său de generaţie, Geo Galetaru (a se citi cronica subsemnatului despre Geo Galetaru pentru comparaţii şi similitudini).

Analizând volumul "Durerea din spatele cărnii" (Ed. Pim, 2017), mi-am întărit ideea că durerea este o temă frecvent întâlnită în opera poetică şi aforistică a scriitorului Teodor Dume. Dar această durere nu înrobeşte, ci este „o durere din care se va naşte o altă viaţă”, „o durere care te învaţă cum să învingi moartea”. Cu alte cuvinte, durerea devine o treaptă către eul transcendental, nemuritor.

Poetul tratează poezia cu respect şi responsabilitate, aceasta fiind pentru el o adevărată cale spirituală. Chiar dacă iniţierea nu a fost deloc uşoară şi încercările vieţii l-au aruncat, uneori, în abisuri incognoscibile, el a ales să meargă până la capăt. Durerea a fost marele său maestru, frăgezindu-i inima şi sufletul, iar dragostea l-a salvat de la aneantizare şi i-a transformat viaţa într-un miracol. Poetul ne mărturiseşte în acest sens că „durerea înfiptă între coaste / îmi grăbeşte răspunsul / pregătit sub limbă”, nefiind sigur „câtă tristeţe poate fi / în firea lucrurilor”. Şi totuşi este conştient că are „nevoie de linişte / puţină durere / maturitate / şi crez”.

Să analizăm, după mărturisirea de mai sus, care au fost paşii pe această cale spirituală şi artistică. Prima oară, poetul a căutat „Adevărul din cuvinte” (editura Litera, 1985), dar pentru o căutare atât de profundă avea nevoie de un „Strigăt din copilărie” (editura Dinastic, 1994). „Moartea, un fluture alb” (editura PIM, 2015), i-a dat ocol de atâtea ori, fascinându-l cu frumuseţea ei metamorfică, dar poetul, încă trăitor pe această lume, dator iubirii eterne, dar şi amintirilor care zidesc uneori iluzii pe retina ochiului lăuntric, a cerut „Azil într-o cicatrice” (editura PIM, 2015). De aici, privind lumea prin „Vitralii pe un interior scorojit” (editura PIM, 2016), a continuat să scrijelească hârtia analizând „Durerea din spatele cărnii” (editura PIM, 2017).
Totodată, trebuie spus că poetul a avut şi o călăuzire umană pe drumul cuvintelor, Gheorghe Grigurcu fiind cel care a semnat prefeţele primelor sale două volume, iar la un volum apare cu un fragment. Girul marelui critic nu l-a împiedicat să rămână o fire modestă şi să se dedice cu pasiune şi devotament scrisului. Poate doar răbdarea i-a dat unele bătăi de cap, deoarece el nu este genul de poet care să aştepte răspunsuri, mai ales atunci când „liniştea sufocă privirile” sau când îl frământă gândul senectuţii. Tocmai de aceea, s-a comportat uneori ca un copil care „agită cerul şi plânge”, singura diferenţă dintre copil şi adult fiind „doar o tăcere”.

Necunoaşterea marilor adevăruri l-a făcut să se simtă părăsit de divinitate şi să se refugieze „printre resturi, singurul loc de care moartea nu ştie”, adică în locul în care a locuit cândva o femeie. Şi totuşi, din inima poetului a izvorât neîncetat fluviul iubirii, dar şi el a fost habitatul unui peşte Piranha. Acest peşte nu a îndeplinit dorinţe, precum peştişorul de aur, dar prin muşcăturile lui mici şi devoratoare, a spus cuceritor: „învaţă din tristeţi iubeşte absent / şterge cu şerveţelul orice urmă de atingere / şi calcă pe durere ca moartea pe lut”. Superbe aceste poveţe care ne îndeamnă să mergem mai departe, indiferent de suferinţa prin care trecem.

Poetul devine „colecţionarul de răni”, presupunând că „nu toţi oamenii locuiesc în Dumnezeu”, dar tot el simte cum „ceva se mişcă în ritmul unor bătăi de inimă”. Poezia sa, în ciuda durerilor, absenţelor şi părerilor de rău, e plină de vivacitate şi are o muzicalitate aparte. Într-un punct ce pare a fi „terminal”, Teodor Dume ne avertizează că „unele suferinţe / au ieşit din matcă / tăcere / curând voi ieşi şi eu”.

Această „plecare cu reîntoarcere imposibilă” este durerea cea mai teribilă din spatele cărnii. Dar chiar şi această durere are un remediu care constă în înveşnicirea clipelor cele mai frumoase prin poezie. Iar cei care vor citi această poezie, vor deveni, la rândul lor, nemuritori.