Trist şi îngrijorător este articolul lui Horia Gârbea din nr. 2/2017 al revistei Luceafărul de dimineaţă, intitulat "Opera – odată cu omul". Mă refer, în special, la un adevăr pe care îl cunoaştem cu toţii, şi anume că "autorii români – cei cu har, ca şi cei fără – au parte, acum, de o societate cu totul nerecunoscătoare, cinică şi indiferentă", dar şi la constatarea că "provocărilor unor reviste, precum aceasta, lansate către scriitori, de a consacra articole aniversare şi comemorative, măcar la datele „rotunde”, cu toate că nu ele trebuie aşteptate pentru a comenta o operă, se soldează adesea cu rezultate minime sau inexistente."

Imediat după lecturarea articolului lui Horia Gârbea, mi-am adus aminte de scriitorii care mi-au influenţat parcursul literar, dar acum sunt în lumea de dincolo. Unii dintre aceştia s-au aplecat asupra cărţilor mele şi şi-au folosit timpul şi priceperea înspre folosul meu. Oare de ce nu am scris despre ei până acum? Nu ştiu care este răspunsul la această întrebare. Este ceva care nu se poate explica. Poate că nu trebuia decât să aştept momentul potrivit.

Vă mărturisesc că primul scriitor care mi-a trecut prin minte a fost constănțeanul Valeriu Cuşner (n. 22 martie 1937 – d. 21 februarie 2010). În total, acest autor a lăsat posterităţii trei volume de versuri, un roman şi un volum de critică literară. Despre aceste cărţi s-au exprimat diverşi poeţi şi critici literari de prestigiu. De exemplu, referindu-se la romanul „Timpul Zero” (ed. Junimea, 2009), Emilian Marcu menţiona în revista Convorbiri Literare (nr. 6/2009) că „Valeriu Cuşner nu este un nume chiar necunoscut în perimetrul literar românesc. Cărţile de poezie, un volum de cronici şi profiluri literare publicat în 2007 şi diferitele exegeze apărute în presa literară ne prezintă un scriitor complex şi cu o intensă activitate în acest domeniu”. Şi acad. Constantin Bălăceanu Stolnici semnala apariţia volumului de poeme „Joc de nenoroc” (ed. FIME, 2004), afirmând despre autor că „din tristeţi şi suferinţe împietrite, din lacrimi şi doruri neîmplinite, pune întrebări, leagă răspunsuri, dezleagă semne, ca un adevărat profet-poet de tip Solon”.

Spre bucuria mea, la prima întâlnire pe care am avut-o cu Valeriu Cuşner, am primit de la acesta volumul de poeme „Împuşcaţi-i pe poeţi!” (ed. Ex Ponto, 2005). Volumul m-a însoţit peste tot pe unde am vieţuit şi nu l-am luat cu mine doar din motive sentimentale. Pot spune că poemul care dă şi titlul cărţii mi s-a părut în acea etapă a devenirii mele poetice unul dintre cele mai frumoase proteste în versuri care descriu în mod autoironic condiţia tragică şi neînţeleasă a poeţilor. Voi cita doar o strofă, pentru exemplificare, lăsându-i pe cititori să afle mai multe despre „acei încurcă-lume ce au croit prin veacuri / o altă hartă-a lumii cu visurile lor, / Don Quijotişti notorii, mari vânzători de fleacuri / scălâmbăind cuvinte cu multe înţelesuri, / scuipaţi de nătărăii ce i-au dispreţuit, / flămânzi de-nţelepciune, de faimă şi iubire / scărpinători de muze, bogaţi în sărăcie, / huliţi de răii lumii, aplaudaţi de regi, / slăviţi prin lupanare, geloşi pe nemurire, / trăind după un cod de neînţelese legi, / deştepţi nevoie mare, iluştri nătăfleţi, / să-i împuşcăm pe rând, să terminăm cu cei / ce s-au crezut, sau nu, că ar fi fost poeţi!”

Cu toate acestea, referindu-se la întregul tom, acelaşi Constantin Bălăceanu Stolnici afirma că „poezia domnului Cuşner este străbătută de un fior şi o înţelegere filosofică ce nu pot fi, în final, catalogate decât ca optimiste deoarece, depăşind miturile şi iluziile pe care viaţa i le-a pus în cale (...) şi aflându-şi refugiul în divinitate, el reuşeşte să găsească un sens, o direcţie şi o lumină”. Sugestive, în acest sens, sunt versurile din poemul „Luaţi lumină”, în care poetul ne îndeamnă să luăm lumină şi s-o dăruim „celor ce aşteaptă / măcar o rază la care să se-nchine”: „Luaţi lumină / de la rădăcina lucrurilor! / Din zâmbetul pruncului, / din decoraţiile de veteran / ale bunicului de sub cais, / de la zumzetul gâzelor din prun, / şi de la veveriţele trezite din vis! // Luaţi lumină / din florile pământului! / Din culorile curcubeului, / de la răsăritul soarelui şi respiraţia vântului! // Luaţi lumină / din tot ce este lumină / Luaţi-o cât în voi pătrunde şi-ncape, / ca umplerea să fie mai deplină / cu adevăruri simple şi curate!”

Iată cum Valeriu Cuşner trimite un S.O.S. luminos către o lume aflată în decădere spirituală. „S.O.S” este, de altfel, şi numele primei părţi a volumului. A doua parte este una de învăţătură, autorul mărturisindu-ne că „Dragostea este singura durere care vindecă şi iartă”. A treia şi ultima parte este un „Anticar de vise”, ca un „Semn de trecere” pe „Autostrada vieţii”, înainte de „Prăbuşirea” care îl trimite pe poet „Dincolo de sferă”. Practic, titlurile poemelor evidenţiază treptele către veşnicie, către „misteriosul Olimp”.

În volumul „Împuşcaţi-i pe poeţi!”, poetul şi-a strâns toate neîmplinirile, speranţele şi visurile, pentru a ne arăta nouă, cititorilor, cât de adânci şi cât de grele au fost căutările sale. Şi totuşi, „căţăratul său printre stele” ne arată şi direcţia către o dimensiune pe care o putem considera optimistă.