agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-10-17 | [This text should be read in romana] |
Ca orice pensionar privesc şi eu la televizor. Politica românească - şatra de ţigani cu savurosul ei alai gălăgios care trecea pe uliţa copilăriei mele. Pirandele despuiate, ce-şi ziceau paparude, acoperindu-şi misterul cu o “fustă” de bozii, dansau să ne aducă ploaia; după ele veneau măritatele cu batic, prunci în braţe şi cu ghiocul, pentru un pumn de mălai, să ne ghicească viitorul; urmau căldărarii care îţi cereau trei sute de lei pe o căldare, dar ţi-o dădeau şi pe o sută dacă puteai să o arăţi; urmau ţigăncile bătrâne cu ierburi de baie, de leac şi de dragoste; în final trecea ursarul – starostele vindecător dacă aveai curajul să laşi fiara să te calce în piciore.
La noi ţiganiada începe cu starostele de la partid... pirandele lipesc afişe pe ecran şi-n loc de ploaie aduc bani de campanie. Umblă vorba că omul face planuri şi Cel de Sus râde. Biet peştişor, ce înoată în misterioasa relativitate a oceanului cunoaşterii, ştiu că la începuturi neamul omenesc purta acelaşi nume şi se înţelegea într-un singur grai. Din Biblie am aflat că la Turnul Babel, zeul, din motive personale, s-a supărat pe el şi i-a încurcat limbile. Pot accepta afirmaţia că, după Potop, zeul i-a dăruit lui noe, ca semn de împăcare, curcubeul. Născut creştin, trăiesc în dogma că, după alungarea lui adam şi a consoartei din rai, atotputernicul l-a trimis pe Iisus cu răvaş de împăcare la urmaşii biblicului păcătos. Pare logic ca, în a doua sa venire, Messia să dezlege limbile şi omenirea să revină la ce a fost odinioară. Mulţi or fi încercat să facă asta până acum. Primii pe care i-am cunoscut eu au fost bolşevicii, cu revoluţia lor mondială şi nu le-a ieşit. Acum se dau de ceasul morţii globaliştii, cu noua lor ordine mondială, dar sunt pe cale să falimenteze. Şi Hitler încercase una, şi nici lui nu i-a ieşit. Se pare că în spatele acestor încercări stau demoni ce îşi zic că aparţin poporului ales, dar îşi au rădăcini prin nordul mării caspice. Scrutând lumea din perspectiva paradigmelor actualului meu prezent, aş îndrăzni să afirm că parcă întrezăresc trendul devenirii umanităţii... Mi-e greu, însă, să accept că această minunată coloristică a geospiritualităţilor planetei albastre îşi va pierde nuanţele şi se va dizolva într-o unică culoare ternă. Pare împotriva firii şi bunul meu simţ se revoltă împotriva ideii că actualele identităţi comunitare (naţiuni) vor deveni o entitate. Deocamdată, urmându-ne destinul, generaţia mea de români, ne tachinăm că suntem la jumătate de drum. Am petrecut douăzeci şi patru de ani sub ceauşism şi treizeci şi cinci de tranziţie şi democraţie occidentală, nu ateniană. Dincolo de euforii ori depresii, poate e vremea unui moment de reflecţie – unul în care să scoatem capul din nisip şi să privim mai atent în jur. Eu unul, chiar dacă acum sunt un pic mai ştirb, mai cocoşat şi plin de riduri, mi-am păstrat curajul de a mă privi în oglindă. Să o scurtez, port cu mine amintiri frumoase, dar jur că nu sunt un nostalgic în sensul peiorativ al cuvântului, puţini au trudit ca mine pe vremea aia! srl.-eurile (săptămână redusă de lucru – cu două ore sâmbăta de două ori pe lună) de care m-am bucurat pot fi numărate pe degetele unei mâini, iar în duminica pară, când aveam voie să circul cu maşina personală, eram de serviciu pe unitate, în alarmă, în aplicaţie sau la trageri ori în cine ştie ce misiune. Spre cinstită reamintire, în epoca de aur statul aloca şaptezeci la sută din venitul naţional pentru dezvoltare şi treizeci la sută pentru consum. Ne era mereu frig, foame, deseori citeam la lumânare, stăteam la cozi şi făceam cincinale în patru ani şi jumătate. Partea neoperativă dintre noi, militarii, participa la marea operă de construcţie naţională în mine de cărbune şi uraniu, pe marile şantiere, la irigaţii, munci agricole, intervenţii la calamităţi naturale etc. Pentru că asta ne era meseria, ne sacrificam pentru dezvoltarea şi apărarea patriei. În acel august 1968 am reuşit să oprim o invazie . Eram cei mai performanţi din Tratat în poligoanele de trageri antiaeriene sovietice şi între camarazi şi astăzi mai glumim că ruşilor de aia li s-a făcut frică să debarce pe aerodromurile pe care le apăram noi. Ştiam că parte dintre aliaţi continuau să comploteze împotrivă-ne, dar nu îi mai primeam să facă aplicaţii cu trupe pe teritoriul naţional, ceream desfiinţarea pactului frăţesc ce invadase Cehoslovacia, ne făcuserăm doctrină şi industrie proprie de apărare; dar, mai ales, lucram din greu la marele tratat de istorie militară a poporului român – sfidător act de demnitate naţională, declaraţie neoficială de neatârnare. După venitul pe locuitor ne plasam în lumea ţărilor în curs de dezvoltare şi ne propuneam să devenim ţară mediu dezvoltată. Eu m-am născut într-o societate preponderent ţărănească, dar când a fost împuşcat primul preşedinte al Romaniei ţara devenise preponderent industrială. Exodul de la ţară la oraş era aşa de puternic că era un lux să obţii buletin de Bucureşti. Se dorea să devenim societate socialistă multilateral dezvoltată. Eu unul, fost şef de promoţie la facultatea de filosofie, nu reuşam să pricep ce era aia. Dar vedeam cum se construiau marile platforme industriale, unice pe continent, Pipera – Midia Năvodari – Combinatul siderurgic Galaţi – citadela fizicii de la Măgurele – portul Constanţa – combinatele petrochimice – ALRO Slatina – IMGB – 23 AUGUST etc., canalul Dunăre – Marea Neagră, Transfăgărăşanul, centrala atomoelectrică Cernavodă şi câte altele pe care le-am uitat. Se construise prima autostradă, canalul Dunăre – Marea Neagră, era aproape de finalizare sistemul de irigaţii, aveam o flotă comercială care, zice-se, ne plasa pe locul trei în Europa, se construiau Metroul şi Casa Poporului în Capitală. Aveam fabrică de diamante şi de apă grea, fabrici de medicamente; eram singura ţară din lume care îşi achitase datoria externă şi încercam să devenim bancheri planetari punând temeiul unei Bănci Internaţionale, iar aurul românesc avea ştanţă recunoscută în lume. Fabricam nave de mare tonaj, tancuri, tab-uri, rachete, avioane de luptă, etc şi ne lăudam că eram în stare să producem şi bomba nucleară. Ne consideram pol de putere în lumea a treia, a cărei piaţă de desfacere şi resurse le valorificam în interesul nostru. Ne săturaserăm, însă, de aceste mari victorii socialiste, care sacrificau omul în numele unei idei; poate n-o înţelesesem ori obosisem, căci în decembrie şi eu mă număram printre fericiţii că mămăliga românească a explodat, că am reintrat în istorie, făcând şi noi o revoluţie pe care o percepeam drept reevoluţie. Abia acum, foarte târziu realizez că tocmai când abia scăpaserăm din labele marelui urs, raţia de libertate pe care disperaţi ne-o înşfăcaşerăm ne-a orbit într-atât încât am nimerit între colţii regelui junglei. Dispunem de căcălău de libertate, dar, după trei decenii de experiment social în care tranziţia a făcut din noi cobaii continentului, tot habar nu avem să trăim în acest ecosistem. Am rămas aceiaşi “înapoiaţi” care cred în Dumnezeu şi în taina căsătoriei, îşi pasc pe despăduriţii munţi strămoşeşti turmele de oi, îşi vorbesc în grai neaoş limba şi îşi povestesc pe lângă vatră istoria; aceeaşi ţărani (terrani) care încă mănâncă ciorbă şi tocană gătite în casă din zarzavaturi din propria grădină, despre care abia acum aflăm că sunt bio. Nişte naivi al căror inconştient colectiv, se trezeşte şi începe să viseze că, într-o zi, împreună cu toţi românii cu care ne învecinăm vom convieţui în aceeaşi ţară - Ramania Naturală a celui mai numeros neam după al inzilor. Acesta e globalismul la care mă închin, făcându-mi geto-zalmoxiana mea cruce. Între timp, fără să băgăm de seamă, ne-am depopulat,ne-am pierdut suveranitatea, resursele peste care eram stăpâni, am devenit datori vânduţi şi spre a supravieţui cerşim pe la Înalte Porţi; să le intre în graţii unii conaţionali se prostituiază cu neruşinare, trădădează şi fură ascunzând în paradisuri străine ce-i al nostru ori se războim între ei pe ciolan ca cei mai aprigi inamici. S-a dus vremea când eram a treia putere olimpică a lumii, când gimnastele noastre umileau mai marii lumii; nu ne mai propunem premii nobel, ne lăudăm cu cei trei conaţionali care au reuşit să urce în topul miliardarilor lumii, prefăcându-ne că nu-i mai vedem pe săracii care nu mai încap în spitale şi pe cei care mor prin canale. Puţini dintre copiii celor peste cinci milioane de disperaţi ce au ales calea bejaniei dincolo de actualele hotare, pe care schengen-ul refuză să le integreze, se mai recunosc români. Cei mai faimoşi dintre ei cuceresc lauri sub alte drapele. Încerc să-mi imaginez, cu ochii minţii, acest succint crochiu, configurat de un meseriaş în acuarelă ori grafiti, şi aşezat pe acelaşi perete alb lângă cel rezultat pe baza raportului preşedintelui ţării privind starea naţiei, prezentat cu ocazia predării mandatului către cel pe care îl vom alege în curând. Nu am nicio îndoială că privitorul va observa cu greu vreo asemănare. Ba nu, cu amărăciune poate un singur element de continuitate ar descoperi. Atunci experimentul marxisto-leninist scindase societatea între sărăcimea ruralo-agrară muncitorească şi oligarhia devenită tot mai neproletară. Acum experimentul democrato-occidental menţine aceeaşi polarizare, dar între cei ce muncesc pe mai mult ori mai puţin şi marele partid al celor care fură, format din găştile aceloraşi veşnic pretendenţi la scaunele puterii şi beizadelele lor ce, la patru ani, ne impun prin mijloace de persuadare ori subtilă constrângere votul. Biet muritor, poate eu am prezentat un tablou prea subiectiv şi greşesc, de aceea mă abţin de la comentarii. Mi-ar plăcea, însă, să cred că, la finalul noii macromanipulări electorale din această toamnă, înainte de a intra în camera de vot, ochii alegătorului vor întrezări şi ceva din naiva mea micropanoramare a Romaniei actuale. Cer iertare cititorule dacă ai altă părere, ţi-o respect şi te rog pe tine, Doamne, să ne judeci bunacredinţă cu măsura Ta! Nu sunt jurist să-mi pot da cu părerea despre decizia Curţii Constituţionale de a interzice unui cetăţean român dreptul de a candida la o funcţie publică în propria ţară. Dacă, în sfârşit, după o istorie întregă am ajuns în democraţie, atunci e dreptul poporului să aleagă liber dacă vrea cu turcii ori cu grecii! Ca neofit înclin să cred că, nu ştiu cât de îndreptăţit, nişte inşi nealeşi dintr-o instituţie a statului, confiscă dreptul suveran al poporului de a alege. Şi atunci când pe pământ lege devine fărădelegea nu ne mai rămâne decât justiţia divină. Al dracu noroc ce-am mai avut şi noi! Speriaţi de internaţionalismul proletar că o să pierim ca naţie, am sărit din trenul socialismului şi, să nu rămânem de căruţă, fugim bezmetici după trenul democraţiei, acelaşi drac abil ascuns sub altă vopsea. Apropos de destin, dacă mi-ar fi fost scris să candidez şi eu alături de cohorta asta de neaveniţi, mi-aş fi simplificat programul electoral la o singură frază: “Nu sunt zidar, dar mi-am construit, cu mâna mea, o casă după măsura sufletului meu nu să se potrivească la uşile şi ferestrele lor!” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy