Decizia pacifică a poetului de a pune capăt vrajbei dintre Dumnezeu și Satana, dintre lumină și păcat, datînd de-o veșnicie, este asumată răspicat într-unul din poemele luminii. Opțiunea sa însă, după cum se spune explicit în poemul Pax magna , este de fapt doar adeziune la un fel de program al propriei ființe, o lectură frustă, directă a înscrisului genetic personal:

"Lumina și păcatul
îmbrățișîndu-se s-au înfrățit în mine-ntîia oară
de la-nceputul lumii."

Memorabila și eroica împăcare petrecută în sufletul poetului, odată scrisă, devine deviză și menire lirică. Și el se simte ales și ținut nu doar să-i dea glas, vestind-o, ci să o și laude și să o glorifice de-o potrivă cu virilul regim existențial ce decurge firesc din ea.

Este deci firească preferința sa pentru regimul stins și potolit, pentru scăpătatul luminii, pentru climatul ei de blîndețe lunară, pentru fiorul delicat-glaciar și tremurul razei stelare. Dar și mai ispititoare i se pare lumina crepusculară, indecisă, în care lumina și întunericul abia de se-ngînă, se întrepătrund și se împletesc, contopite în fuioarele umbrei. Căci umbra e tărîmul unde domnește pacea între cele opuse, în care asprimile și violența potrivniciei s-au potolit, unde nocivitățile s-au neutralizat reciproc și s-a instalat un climat de cruțare prielnic existenței omenești. Din fuioarele de taină ale umbrei se poate toarce aici firul destinului uman.

Unul din ciclurile în care Blaga și-a organizat temporar poemele tîrzii purta titlul "Domnia soarelui de toamnă", invocînd nobila guvernare a unei lumini melancolice, îmblînzite, adesea irizată prin neguri, așternînd pămîntului mîngîietoare umbre prelungi, iscînd mirabile spații de tihnă și umbroasă ospitalitate. Nu e prin urmare de mirare această nostalgică mărturie pe care poetul o face in "Orizont pierdut":

"Cînd anul nu-ți este prielnic
te-ntorci să te-mpaci printre umbre."

Acolo, sub o fericită zodie, "Calm se-ndrumă spre cumpănă totul. / Zi și noapte trag înjugate vremii, / amîndouă cu-nțelepciune-ncearcă / pași de-o potrivă."

Iată că - după cum mărturisește în "Biografie" -, năucit de ițirea sa în cruda lumină, poetul se retrage pentru a-și corija hazardul nașterii în discreta și sfielnica taină a umbrei. Și doar această norocoasă adopțiune destinală devine rodnică pentru menirea sa:

"din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cîntare."