Virilă împăcare, neutralizînd toxicitatea contrariilor unul prin altul, umbra deschide un spațiu în care coincidența celor opuse se dovedește și posibilă, și rodnică. Un spațiu în care taina e ocrotită, germinează și sporește, în care lumina îmblînzită devine "un tainic fior de sfînt mister" ce îmbogățește "întunecata zare" și se revarsă peste "corola de minuni a lumii"(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), prin roua genelor, doar ca lumină-ndrăgostită.

Făptura omului își găsește astfel, în umbră, - ocrotită atît de urgia luminii, cît și de cea a beznelor - locul propice unei faste așezări, al unei locuiri poetice, în care făptuirea se simte încurajată de atmosfera prielnică și ocrotitoare a umbrei către o cuviincioasă sfială și către o benefică prudență rituală.

Deja din Paradis, prima pereche umană se retrăsese cu sfială sub "marea umbră (protectoare) a mărului" spre a-și tăinui sublima, sfînta și păcătoasa faptă - iubirea -, tînjind către "hotarul pămîntesc"(Glas în paradis), unde să se poată înfrupta din "otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor"(Întâia duminecă ). Acolo unde păcatul iubirii se împletește cu taina binefăcătoare a umbrei, doar "cărăbușul de aramă" mai poate tulbura, cu insistența sa jucăușă, simbolica și superlativa faptă umană - și asta doar în cazul în care, miraculos, prinde "veste de viața / ce se-ncinge rug în umbra / unde ne-am întins, tu basmul, / eu, ardorile și țundra"(Cărăbușul de aramă).

Această ciudată îmbinare de sfială și spor existențial face din umbră acea așezare cuviincios-revelatoare, în stare să spovedească ființa umană fără ca vreodată să o dovedească pe deplin, s-o ispitească și s-o dibuiască fără să o trădeze sau să o suprime. "Lumini și umbre sunt, ca de poveste"(Poveste ) spune un vers exaltat de taina vieții, vers ce sună ca un legămînt al ființei ce refuză statornic să supraviețuiască doar în realitatea sordidă – prea crud și indecent luminată - care, se știe, nu e decît "ruina unui basm".

La scăpătatul luminii, în apoteoza de amurg a umbrelor, taina vieții omenești, cît de ciudată și tragică ar fi, ne apare dintr-o dată intimă și fascinantă, iar soarta omului se limpezește pînă la prundul tainelor, căci atunci:

"Ziua se curmă, și veștile.
Umbra mărește poveștile.

Steaua te-atinge cu genele.
Mut tălmăcești toate semnele.”
(Asfințit marin)