agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-04 | [This text should be read in romana] | Nimic nu se pierde, nimic nu se caČtiga, totul se transforma. Acesta este o lege implacabila a sistemelor inchise, de multe ori inchise in sine. Suntem oare conČtienČi ca omenirea nu devine in timp nici mai fericitã nici mai nefericitã, nu se imbogaČeste dar nici nu saraceČte, nu traieČte nici mai sanatos nici mai nesanatos? Tot ce se schimba este numarul oamenilor care se bucura Či a celor ce sunt triČti, a celor ce au ce mânca si celor ce nu au. Ni s-a dat la ĂŽnceput o cantitate imensa de fericire, mai bine zis i s-a dat lui Adam, cel cu care ne identificam tot mai des, care acum se distribuie Či ea cum poate. Problema nu este daca exista fericire, problema este cã nu ajunge pentru toČi. Omenirea este la fel de fericitã ca la ĂŽnceput, oamenii sunt nefericiČi. Edenul a fost aici, pe Pamant, dar nestatornicia caracteristica omului, curiozitatea sa, dorinČa lui de mai mult, l-a transformat ĂŽn ceea ce este acum. Nu omul a fost alungat din Paradis ci Paradisul a fost alungat din om. Sa o ĂŽnvinovaČim pe sarmana Eva este imposibil, ea care s-a erijat ĂŽn principala vinovata, inventand povestea cu Čarpele, care, ca orice mama a luat totul asupra sa, pentru ca noi, copii sai, sa nu simČim frustarea de a fi cauzat pierderea. Nu noi suntem motivul, dar noi suntem cauza. Adam, ĂŽn dorinta sa de a accede la placeri interzise, a corupt-o pe Eva, sa nu uitam ca tot el i-a cerut crearea, pacatuind, rezultatul acestui pacat fiind Cain. Dupa cum, insa, Eva a fost modelata din Adam, tot asa, Cain a fost creat jumatate din Adam, jumatate din Eva. Asadar, Adam si-a continut fiul si tot asa Eva, insa in aceiasi masura ei sunt continuti de catre fiul lor, aceasta fiind intrepatrunderea umanitatii. Aceiasi structura sufleteasca si acelasi model se gaseste in fiecare om, acelasi arhetip comun, diferenta facand-o devenirea ulterioara, constructia constienta, mediul si nevoile cauzate de acesta. Ăn acest moment, apare o problema, determinanta pentru evoluČa ulterioara a lucrurilor. Deja incepe redistribuirea fericirii. Blamând pãcatul, pãrinČii blamau Či rezultatul acestuia. Devenirea ulterioara a lui Cain a fost determinata de mediul in care a crescut, fiind la ĂŽnceput privit ca Či cauza nefericirii Či nu ca rezultatul pãcatului. Ura, care la acea datã nu era nici pe departe ridicata la nivelul de acum, era cu mult inferioarã celei mai mici ĂŽmbufnari care trece de cele mai multe ori ca o pãrere, era atintitã asupra bietului micuČ. De fapt, aceea era toatã ura din lume. GandeČtete cum te-ai simČi tu, daca toatã ura din lume ar fi aČintitã asupra ta... PãrinČii erau tineri, copilul gãlãgios, nu Čtiau ce sã facã cu acea chestie care seamãnã cu ei dar este mult mai micã, nu vorbeČte dar scoate niČte sunete stridente, neplacute urechii, de fapt, primul semnal adevarat de suferinČã, era probabil o boalã, care mânca fericire. Dar rãutate nu era, aČadar nu au putut stârpi bestia. Pãcatul, ĂŽn forma sa originarã, duce la recidivã se perpetueazã singur, este contagios Či creeazã dependenČã, se autoimpune Či anuleazã cenzura, conČtiinta, libertatea de alegere. Astfel apare Abel. La acest moment, pãrinČii sunt iremedial pierduČi, trãiesc o stare de apatie vecinã cu nefiinta, sunt ĂŽmpãcaČi cu ideea cã au adus molima ce va distruge totul, cã au deschis cutia suferinČei, cã au pornit mecanismul autodistructiv. Dar nu iremediabil, ĂŽncã. Printr-un pãcat a ĂŽnceput sfarČitul, printr-un rezultat al pãcatului se va ispravi ĂŽnceputul acesta Či se vor pune bazele altuia. Ănsã prin perpetuarea pãcatului, sublimitatea fericirii se va destrãma cu totul, infinitezimându-se pana la disoluČia absolutã. AČadar a fost nevoie de ceva care sã opreascã rãspandirea necontrolatã a fericirii Či s-a nãscut somnul veČnic. Adicã s-o spunem pe-a dreaptã Či-a fãcut apariČia moartea. Oricum, oriunde, oricand, dar cat mai grabnic. Či astfel a ĂŽnceput lupta morČii cu pãcatul. O luptã fãrã reguli, fãrã principii, fãrã prizonieri. Omul devine instrument Či ĂŽn mâna unuia Či a celuilalt, este de cele mai multe ori un actor pasiv, mânat de instinct, instinct care poate la fel de bine sã satisfacã Či nevoile unuia Či pe cele ale celuilalt; doar arareori oameni puternici, care ĂŽnČeleg miza intrã constient ĂŽn luptã de partea unuia sau altuia spre a-i asigura dominaČia. Lupta la ĂŽnceput a fost surdã, oarbã, maČinalã, instinctivã, putrerea celor doi combatanČi fiind la fel, amândoi tineri, neexperimentaČi, Či nu s-a inregistrat nici o victorie. AČa a aparut nevoia de tretipuri, nevoia unui joc strategic, jocul cu pioni... O imensã tabla de Čah, in care jucatorii muta piesele, se muta si ele insele, ca intr-un imens furnicar semi-controlat Adam si-a manifestat, puterea creatoare in toata splendoarea sa, creand pacatul, precum un adevarat demiurg, la ridicat din neantul fiintei sale; pentru ca mai apoi sa-i fie unealta, o creatie cu mult superioara creatorului, creatie pe care nu o va putea egala nimic facut de mana sau vointa omului. Omul evolueaza, in tandem cu creatia, pacatul a faurit omului un destin creator, o forta pe care nu o poate egala, nimic din lumea materiala, forta propriei sale distrugeri. Prin creatia atat de mult cantata de fiinta, isi manifesta existenta insasi Creatia. Creatia creaza cu ajutorul uneltei creatului creatiei. Creatia, este arma principala a pacatului cu care lupta impotriva mortii. Cain, spirit inca activ, simte pe propria sa piele efectul pacatului odata cu aparitia lui Abel si astfel decide sa intre in lupta pentru restaurarea echilibrului, facandu-se in mod constient unealta mortii si facandu-i cunoscuta existenta pentru prima data in aceasta istorie. Prima batalie incununandu-se cu un succes, Cain i-si castiga dreptul la nemurire, fiind astfel primul general al mortii, loctiitorul pamantean al acesteia, ministrul sau de razboi... A fost insemnat de catre pacat ca sa fie stigmatizat de catre oameni, si insemnat de moarte ca sa fie temut de acestia. Pacatul fiind mereu prezent in mintea oamenilor, in jurul lor, in toate actiunile lor, contopindu-se cu fiecare dintre ei, ajunge sa fie divinizat, ca tata de drept a tuturor oamenilor, iar moartea temuta si ostracizata ca fiind cel mai crud dusman, ce se haraneste cu suferinta oamenilor, cu sufletele acestora. Un prim punct strategic realizat de catre pacat! A ajuns sa fie divinizat, idolatrizat sub cele mai diverse forme, parand sa-si fi asigurat suprematia definitiva in lume. Nimic mai fals! Propria infatuare si autosuficienta ii vor semna condamnarea la ... disparitie. Prin religie, prin misticism, in prima instanta si prin organizarea sociala a rezultatelor sale, pacatul a reusit sa mentina balanta inclinata in favoarea sa, moartea nereusind sa faca fata prodigioasei sale activitati, cumulata cu un admirabil simt administrativ. Pentru a feri omenirea de actiunile necontrolate ale oamenilor, s-a impus crearea unui contract social, pentru a proteja turma epigonilor lui Adam de individualitatile cu spiritualitate ascendenta urmase ale lui Cain, cu un acut simt al realitatii si o solida constiinta a propriei existente. In cadrul societatii, prin sistemul âde valori unanim acceptateâ, legitimitate conferita de contract, traditie si cutume, control legal sever, se inhiba pana la anulare, capacitatea spirituala autogenerativa a individului, facand imposibila lupta fatisa sau iluminarea indivizilor asupra Rostului. In aceste conditii moartea se vede nevoita sa duca un razboi de guerila, sa actioneze prin acte de sabotaj, sa duca lupta razboinicului anacronic. Societatea insa nu a reusit sa anihileze in totalitate germenele primordial insamantat in adancurile sufletesti ale omului; uneori el reuseste sa se descatuseze de invelisurile mistice si sa tinda catre lumina adevarului, caz in care are loc iluminarea adevarului rece, ce ramane intiparita adanc pe fata interioara si exterioara a fiintei, atat de diferita fata de luminarea calda, placuta dar momentana, care este expresia pacatului. [...va urma...] Aceste spirite libere, descatusate din sclavagismul relatiilor sociale, au fost stigmatizate de catre mintile limitate care se mai simt inca amenintate in nimicnicia lor. Pedeapsa pentru evadare era arderea pe rug, tragera pe roata, spanzuratoarea, eliminarea potentialului pericol, in fapt, trimiterea sufletului respectiv in marele suflet primordial, adamic, acum atat de fragmentat dupa cat de fragmentata poate fi unitatea la nivelul infinitului. Acesti iluminati, chiar daca poarta numele de vrajitori, necromanti, vampiri sau orice alte nume spuse in soapta, cu frica si bagare de seama, denuntate de societate, sunt unelte voluntare ale lui Cain ce extrapoleaza insusi misticismul creat de pacat pentru a-si consfinti dominatia. Luminatii sunt mult apreciatii alchimisti care cauta, elixirul tineretii, arma finala impotriva mortii sau piatra filosofala, modalitatea de a perpetua fericirea sau a-i gasi un surogat credibil. Neantul, expresia suprema a linistii, ce este atat de fragil incat dispare odata cu rostirea numelui sau, capta forme dinte cele mai diverse ale manifestarii sale, fiind asociat cu noaptea, cu intunericul si cel mai fals cu nefiinta. Neantul, acea stare sublima formata din liniste pura, imaterie pura, fericire pura si extaz, care este sufletul comun tuturor oamenilor asteapta intoarcerea oilor ratacitoare de pe pasunile otravite ale ipocriziei si minciunii. Pacatul, flatand aroganta si orgoliul decurgande din destinul creator fals interpretat al omului, extrapoland mandria recrudescenta a individului, ii confera acestuia o aparenta de importanta individuala, ce se poate satisface doar in cadrul ordonat si supravegheat al societatii, prin inculcarea posibilitatii de a accede la niveluri superioare, pozitii cu adevarat esentiale, necesar a fi ocupate doar de personalitatea remarcanta a individului, care scoase din contextul social isi dovedesc inutilitatea si consistenta de amagire si fum pana la ridicol. Iata pentru ce lupta si isi sacrifica timpul necesar devenirii si pregatirii la accederea in marele suflet, in adevarata existenta fiecare fiinta socila. Societatea este batatura in care Pacatul si-a inchis progeniturile, in incercarea sa de a stopa actiunile mortii, permitand omului sa se perpetueze asigurandu-si astfel propria existenta, caci existenta Pacatului este fatalmente legata de cea a oamenilor. Supravieturea lor este echivalenta cu existenta lui, extinctia acestora insemnand trecerea lui in nefiinta. Societatea insa a facut imposibila devenirea si capacitatea actiunii in afara granitelor sale, teoriile anarhiste fiind privite ca infantile, anarhistii ca niste degenerati iar pustnicii ca niste ridicoli, orice spirit independent ca un inadaptat care are nevoie de âajutorâ. De multe ori artificialitatea organizarii sociale suna ca un clopotel, ca un semnal de alarma care nu este inteles, cu radacini care aproape sigur nu vor putea fi descoperite de cel asupra caruia se manifesta, iar acesta, datorita frustrarii necunostintei si sentimentului de infruntare cu o forta net superioara, tinde sa aiba un comportament violent antisocial si antiuman, dar niciodata inuman, niciodata iesit din clasicul tipar al omului. Aceste rabufniri, expresia unei furii santoase, insa de-a dreptul inutile, sunt manifestarile unor spirite limitate, dezorganizate cu simturile atrofiate in care exista totusi samburele adevarului, insa atat de bine ascuns incat nu-si va face remarcata existenta decat prin manifestatre si niciodata prin cunoastere sublima sau rationament. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy