Dragul meu prieten Edi,

De cand te-am cunoscut in seara aceea pe banca din fata blocului tau nu m-am gandit nici o clipa ca ai sa ma parasesti in felul acesta si nu m-am indoit niciodata de tine, de increderea de care ai dat dovada ca prieten!

Acum,mai mult ca oricand,pretuiesc fiecare moment petrecut alaturi de tine,fiecare cuvant,gest sau sfat de-al tau,orice loc in care tu ai fost sau pur si simplu ai trecut,toate amintirile cu tine sunt cu atat mai vii pentru mine in inima mea cu cat ma gandesc mai mult la faptul ca ai plecat,ca nu mai esti printre noi fizic ci doar sufleteste!

De multe ori am senzatia ca esti langa mine,ca tu imi soptesti fiecare gand care imi trece prin minte,ca tu imi ghidezi pasii pe drumul asta singuratic,odata insufletit de prezenta ta!

Sunt multe sentimente care imi pun sufletul la incercare,sentimente triste,dureroase,alinate doar de clipele in care te cred acolo sus,in ceruri,veghind asupra mea si asupra tuturor celor dragi tie!

Ca sa fiu sincera,m-a socat mesajul pe care l-am primit de la Ruxi in ziua aceea blestemata;la inceput mi s-a parut o gluma facuta prost,iar cu cat ma apropiam mai mult de spital,cu atat aerul mi se parea din ce in ce mai greu de respirat,realitatea acestei nenorociri ma cuprindea,iar lacrimile nu se mai opreau,rostogolindu-se pe obrazul meu palid.Speram ca ajungand acolo sa te gasesc intr-un salon,putin sau mai mult ranit,dar totusi in viata.Nu a fost asa...pentru prima oara de cand incepusem sa-mi spun rugaciunile in fiecare seara si il rugam pe Dumnezeu sa aibe grija de familia si prietenii mei,pentru prima oara El nu imi ascultase rugile!

Vazand indiferenta cu care ceilalti primeau o astfel de veste,mainile mi se inclesteau,ma simteam neindreptatita,as fi vrut sa tip,sa le arat durerea mea provocata de pierderea unui prieten adevarat,defapt pierderea celui mai bun prieten!

Dupa ce stirile,la care priveau toti cei din spital,mi-au adeverit temerile,alergand si cautand in disperare salonul Ruxandrei spre a ma convinge ca e in afara oricarui pericol,o groaza de intrebari se incalceau in mintea mea buimacita,in timp ce lacrimile curgeau siroi pe fata:"de ce tocmai tu?de ce nu ai putut scapa la fel de usor ca Ruxi si Magda?de ce nu ai putut sa ocolesti zona aceea?de ce nu ai alergat mai repede ca sa poti scapa?de ce?de ce?

Am gasit-o pe Ruxi,era teafara,eram intr-adevar fericita ca a scapat cu viata,insa tu,unde erai?Vroiam sa te gasesc la fel cum am gasit-o pe Ruxi...prea tarziu pentru asta!

In noaptea acelei zile nu am putut dormi.Privirea ta,chipul tau imi apareau in minte de cate ori incercam sa inchid ochii,iar cand ii tineam deschisi te vedeam in fata mea la fel de clar ca si pana atunci.Vinovatia si suferinta imi apasau sufletul.Sufeream pentru ca nu mai aveam sa te vad asteptandu-ma in fata blocului tau,nu mai aveam sa te vad langa mine la calculator sau intins in pat,rugandu-ma sa iti fac masaj.Vinovatia era insa mult mai puternica!Ma invinovateam ca nu am acceptat decat sa fim prieteni,ca nu apucasem sa-ti destainui tot ceea ce simt pentru tine,ca nu am petrecut mai mult timp alaturi de tine,mai ales ca nu am fost langa tine in momentul acela sa te fi salvat de la moarte!

Zilele ce au urmat nu erau cu nimic mai deosebite decat prima!Nu-mi puteam opri mintea sa nu se mai gandeasca la tine,la cum s-a intamplat acea tragedie,la cum aratai in clipa aceea,la ce ai fi putut face ca sa scapi,mai ales dupa ce aflasem de la Ruxi cum s-a intamplat accidentul!Mi te imaginam intins pe spate sub greutatea imensa a acelui copac,cu ochii dati peste cap si gura intredeschisa,respirand un aer greu pentru cateva secunde,minute pana cand a sosit ambulanta!Apoi cand te-au dus la spital,nimic nu a fost de ajuns sa iti trezeasca trupul pentru ca sufletul deja il parasise!Nu auzeam nimic in jurul meu,imi doream cu ardoare sa te vad,indiferent cum aratai,dar nu stiam unde sa te caut,nu stiam daca ma lasau sa te vad,asa ca...am asteptat tacuta,inecata in durere sa merg la privegiul tau pentru a putea vorbi in liniste cu tine!

Stirile pe care le vedeam ma lasau rece,cu toate ca mainile mele se miscau parca automat,butonand telecomanda pe toate posturile de televiziune.Toate spuneau acelasi lucru:"Elev ucis de un copac in drum spre scoala".Pentru mine era inca un soc,iar rana din sufletul meu provocata in urma acestei drame se adancea pe zi ce trece,tot mai mult!

Intr-o seara mi-am luat inima in dinti si am mers sa te vad.Fiecare pas pe care il faceam ma apropia de tine si nu stiam ce reactie voi avea cand voi fi langa tine,siam doar ca imi doream cu nerabdare sa te vad,sa iti vorbesc pentru ca imi era dor de tine.Am ajuns in fata blocului,am urcat scarile,exact de unde ma luai in fiecare seara cand nu aveam unde sa merg.Am urcat in lift care s-a oprit la etajul patru...am iesit din lift...langa usa apartamentului tau statea sprijinita o cruce care simboliza moartea unei persoane,iar sub aceasta mii de flori peste care erau puse pozele cu tine,zambind,fericit,exact asa cum te-am cunoscut.Am pasit in casa,usile de la intrare erau deschise,iti puteam vedea sicriul in care stateai intins.M-am apropiat de tine,ti-am atins mana,era atat de rece incat am incercat sa o incalzesc...lacrimile nu erau de ajuns pentru a arata ce era in sufletul meu,ti-am vorbit,te priveam asteptand un raspuns,dar buzele tale reci si galbene nu se deschideauspre a-mi vorbi.Am stat toata noaptea la tine si fiecare colt al casei tale imi amintea de tine,de toate orele pe care le-am petrecut alaturi de tine...am reusit sa inchid ochii timp de de doua ore,caci urmatoarea zi trebuia sa te inmormanteze.

Dimineata,ma aflam langa blocul tau,pierduta in multime,asteptam sa te scoata din casa pentru a te duce la biserica...imediat,dupa aceea,nu am apucat sa ma mai gandesc la nimic altceva pentru ca lacrimile si durerea imi invaluisera inima pe de-a-ntregul.Pana sa te ingroape te-am tinut ultima oara de mana.Te schimbasei atat de mult in doar trei zile,palid,rece,buzele galbene,slab,aproape de nerecunoscut.Am aruncat o mana de pamant,desi as fi vrut sa te scot de acolo,sa te aduc la viata,dar nu imi statea in putere,eram total inutila,m-am simtit ca un firicel de nisip in fata unui munte numit destin,neputincioasa.Ma intrebam incontinuu daca oare vezi cata lume a venit sa te vada,daca oare auzi tot ce ti-am soptit cand am ramas singura cu tine in camera,daca oare imi simti durerea,oare mi-ai vazut lacrimile?