Poezia este unealta cunoasterii.O intimitate însîngerată care unește poetul cu obiectul dorinței sale.Să atingă cu ochiul acele treceri gradate de la lumină la umbră. Construcția zgomotelor și murmurelor ce ajung pînă la poet în chip nedeslușit.O deconspirare a sunetelor ce trec indiferente pe lîngă noi ceilalți,mulți și profani.Aluat framîntat cu grija celui ce dă trup unei ipoteze fulgurante,mergînd din formă în formă,asemenea celor ce au construit în pustiu forma iluziilor lor. Nu e usor să viețuiești sub aripile desfăcute ale păsărilor, să simți cum ți-se topesc în palmă membranele insectelor în perioada cea mai clocotitoare a patimilor omenești.Poetul este în stare să introducă tresăririle inimii în ritmurile mișcărilor articulate. Suferințele unei inimi pe care marginile realului nu sînt capabile să o înțeleagă. Chinuri ce sînt scrise pe aripi ce bat, pe flori ce se deschid, pe sîni ce abia mijesc. Misterul gîndirii articulate sub povara oboselii, înnămolindu-se sub predica sentimentală. Poezia este regăsirea izvoarelor virgine ale emoțiilor naturale dincolo de aluviunile amestecate ale sentimentelor. Poetul are puterea de a opri sau isca fulgerul, de a face să țîșnească izvoare din nisipul deșerturilor. Viața ca lumina unui fulger, beția simțurilor ce întîlnesc prospețimea apelor și a verdeții. Setea sau dezgustul poeților de sînge. Neliniștea lor în fața femeii, a bărbatului. Amărăciunea de a fi necunoscut și bucuria de a fi înțeles. Revolta împotriva oricărei limitări, a oricărei constrîngeri. Refuzul sau consimțămîntul,influența aerului respirat,a hranei digerate asupra sănătății sale. Veghea și somnul,calmul sau mîhnirea. Mîinile poetului pot învia tencuiala zidurilor ce dau să se usuce. În tonuri severe,este confruntat cu cea mai vagă și mai plutitoare dintre visări. Într-o voluptate specială, rămîne ca un miop peste hîrtia sa care corespunde simțirilor intime ale speciei și ale individului. Acolo găsim catifeaua corolei, strălucirea carapacei scarabeului, materia lichidă ce modelează propria noastră formă. Acele schimburi prelungite de voluptate și suferință. Împerecherea. Pragul casei poetului capătă forma gîndurilor sale. Plin de cearcăne, un tors mustind de sevă, spiritul circulînd înăuntrul materiei, smulgînd privirii fîșii de carne însîngerată și palpitîndă. Tulburătoare cruzime. Poezia poate fi chiar tristețea virtuții într-o reculegere severă a unei inimi solitare. Poetul o umple cu vuietul său. Ea nu își va putea supraviețui sieși decît cerîndu-ne să-i adăpostim pașii rătăcitori. Inteligența scufundată în beția înspăimîntătoare a îndoielii, inocența foamei, încrîncenarea dorinței, cadențele secrete, cutele feții.Poezia este o simfonie îmbogățită de numărul instrumentelor,legată de trupul poetului ca un parazit.
Poete, dacă ești întreg și viu, vorbește!