O SUMÃ DE TRANSPARENTE”

Elegiile din Nordburg ale lui Ion Vădana vin dintr-un oraș „care există în măsura în care scriu”, „un oras cu un singur locuitor” care „nu se află nicăieri mai mult decît într-o hartă a plînsului”. Este poezia unei sincerități subliminale, de mare participare existențială: „ești în fata morții sărac gol pușcă”. Elanurile, însă, sînt ironizate, elegiile rămîn la o respirație voit cotidiană, tot ce înseamnă lirism este cenzurat sever și adus la dimensiunile unui epic de zi cu zi: „te acoperi/ cu un fel de aripi soioase din cîrpe” – zborul este înăbușit, plutirea ratată. „Sub coaja gesturilor noastre” se ascund intențiile, sursă a unui joc poetic al ne-spusului, al ne-afirmatului. La Ion Vădana, poezia nu izbucneste din metafore originale și de mare forță, ci plutește ca o melodie stăruitoare peste versurile lungi și egale. Există o omniprezență, și ea este mai mult o omniabsență: „Pe terase se joacă zaruri cu moartea omniprezentă/ și zuruitul șlefuieste bronzul statuilor”. Senzațiile sînt și ele înăbușite, percepțiile suferă de cecitate; rezultă o regulă a izolării și o trăire în sine, incoerentă si dilatată la maximum: „Orologii umflate de ploaia molatecă uleioasă...” Odată efectuată ieșirea dificilă din sine, ni se propune un rai al proportiilor în oglindă, o geometrie divină: „Geometria ne introduce în lumea lui Dumnezeu”. Se simte nevoia unei „gramatici a realului” care să pună o ordine în lucruri. Fiecare lume îsi are gramatica sa și cu atît mai mult o limbă: „gramatica unei limbi moarte/ ce/ te ajută să stai în preajma zeilor”. Viața se reduce la o binecuvîntată căutare: „căutînd un spațiu în care să mori fericit”. Lumea de dincolo nu este atît neantul, cît o lume a clarității, a conceptului, a înțelegerii: „moartea face lucrurile mai transparente”. Atît moartea (“balul hîrcilor”), cît și viața (“turma de porci intră în piață pe sub arcadele vechi”) pot fi prilejuri de plastice descripții bruegheliene. Acestea sînt, însă, rare, poetul trăiește într-o elevată singurătate care „e mai puternică decît regele”. El se privește pe sine în oglindă: „totul simplificat la maximum: „un fel de mantie fluturînd/ peste turle –/ fluorescentă și tristă”. Peste el „se-nchide noaptea într-o sferă compactă”. Filosofează: „desfrîul e o formă de cunoaștere a morții”. În singurătate „omul se grăbeste să se despartă de sine cît mai repede cu putință”, el cunoaște „gloria ca o crimă perfectă”... Poetul conchide: „scrisul este o vietate umilă, fără putere,/ o sumă de transparențe prin care/ vezi ultima imagine a morții tale cu tine în centru. Ori nici atît”.

[text publicat în revista Poezia, Primăvara, an IX, nr.1, 2003]