scriu ca să nu fiu lapidat/de acest simulacru cu ranga
(Gabriela Crețan)



De-aia există scriitori, să cuprindă viața în toată complexitatea ei!

La 5 martie 2008 se fac 10 ani de când „frontul salvării lui Eminescu“, cum își bătea joc eminentul critic Paul Cernat de adunătura fanilor Poetului Național, n-a reușit să mai salveze mitul și ritualul, după vitriolarea din nr 265 al Dilemei.
Nu numai Eminescu era însă omagiat pe atunci de popor pe la statui, ci și poetul român ca poet român, lichidarea lirismului lăsându-se ca țărâna pe un mormânt cu rezultatul că literatura noastră nu mai este funcțională, deci opinia scriitorilor (care nici nu mai intră în grupul select al celor 10 vipuri de top RO pe la televiziuni) sau a cititorilor de poezie este neglijabilă.
Nimeni nu-l va mai plăti regește pe vreun prăpădit de poet român cum aflăm din Cotidianul că i-ar fi acordat Marin Preda lui Cezar Ivănescu sume uriașe pe volumele de versuri, bașca peste ce primea de la Securitate!

De altfel, nici de autorul plachetelor Rod n-am mai fi auzit nimic fără CNSAS!
Mircea însuși, Dinescu, dacă nu se făcea „boier“, rămânea în exil pe bobița de piper!
Numai că Cezar Ivănescu, care a fost bătut de mineri, susține că imediat după Revo, tocmai Mircea Dinescu de la CNSAS, șef al Uniunii Scriitorilor în 1990, l-a dat afară de la Luceafărul, continuându-se un conflict mai vechi și greva foamei nerezolvând nimic. Iar unii agită acum strâmba asta că Mircea Dinescu l-a „lucrat“ pe fostul coleg de la Luceafărul, plecând apoi la Paris în Franța, cum Ceaușescu în Iran, fără a înțelege că tocmai se pune ranga sub CNSAS!
"E foarte mișto. E foarte tare! Dacă au reușit acest lucru un fost activist de la Scânteia și un fost informator în cârdășie cu șobolanii de la Curte e un semn bun pentru România. De ce să ne dăm mari că am intrat în Europa? Trăim în continuare în epoca lui Ceaușescu și a servitorilor săi" – și Mircea Dinescu ar trebui să mai adauge ceva aici, din vremurile când era iubit ca un nou Poet Național: „Dacă acum, în 2008, cu RO în uie, pot ăștia desființa CNSAS-ul, vă dați seama ce inconștient am fost eu, cât curaj am avut să mă iau de ei în RSR în 1989?“

Un alt conflict scriitoricesc pare legat de imprudența poetului Cezar Ivănescu de a candida la funcția supremă în Uniunea Scriitorilor, când a fost deconspirat ca turnător Eugen Uricaru.
Oricum, în cel mai grozav caz ar fi vorba de un informator nu de un ofițer, confirmându-se pesimismul criticului Nicolae Manolescu din manifestul capitulard Imposibila Lustrație, din 8 ianuarie 2003:
„După aproape un deceniu și jumătate, nu mai am nici o îndoială că securitatea ne-a salvat de comunism, și a preluat apoi puterea politică și pe cea economică. Rezistența la divulgarea de către CNSAS a numelor ofițerilor este un argument teribil. Și perfect explicabilă. De informatori, nu i-a păsat nimănui. Dar cum să divulgi numele unor oameni care sunt în partide, parlament, guvern, administrație locală, armată, poliție, SRI, SIE, în mai toate firmele (cu capital românesc sau străin!) de oarecare însemnătate economică, în consilii de administrație sau în posturi de conducere mai mari sau mai mici din învățământ, justiție, ministerul public și din alte domenii? Blocada e totală. Mai degrabă va fi desființat CNSAS-ul decât să se afle aceste nume.“

Deranjantă a fost și insistența cu care tot Cezar Ivănescu a pledat pentru teza asasinatului, în cazurile Nicolae Labiș, întâiul poet postmodern român, și Marin Preda, romancierul postbelic care merita Nobelul.
Iar când l-au dat afară pe Goma din Uniunea Scriitorilor, găsești chiar în colecția României literare ce sarcastice reacții a avut Cezar Ivănescu, observații cum că anunțați-mă, dom' le, și pe mine, că uite, mă întâlneam cu el și nu știam la ce mă expun!
Și se mai leagă pe bloguri de numele poetului Cezar Ivănescu recursul la greve ale foamei sub ceaușism, pentru a putea studia la Filologie, pentru a se publica volumul Doinelor, pentru a nu se desființa cenaclul Numele Poetului, iar fosta USLA ar fi avut consemn să nu-l lase mai aproape de 100 m de Ceaușescu, așa că, într-un asemenea caz ambiguu, CNSAS, anunțându-și verdictul fără a mai apuca să asocieze imediat probe convingătoare, mai degrabă își va șubrezi propria sa credibilitate decât să o zdruncine pe a discipolilor poetului Baaadului.
Și ce e ciudat aici?
Pare că alegerea unui caz atât de contradictoriu e în armonie perfectă cu formidabila judecată a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității, decizie care anulează toate deconspirările de până acum, fericind întreg spectrul politic. (Europeanul Theodor Stolojan exultă că poate conta din nou pe dna Mona Musca!)
Pentru tineretul idealist, coșmarul este un duș rece, ca scena din „De ce iubim femeile“, în care Mircea Cărtărescu înțelege că a fost făcut bărbat de o securistă, Irina!

Așadar, cazul marelui poet al Baaadului – o rangă sub clădirea de gresie lucioasă, răsturnând CNSAS-ul.
Măcar de-ar conduce atâta publicitate la recitirea volumului La Baad! În ediția completă, cam cât Orbitorul!
Și ce ne învață Curtea Constituțională?
Că CNSAS trebuia să aibă luciditatea minimă necesară să nu se ia de dl Voiculescu?
Sau ce-i de făcut ?
O listă de protest enoooormă, cu mii de semnături, în ordinea importanței vipurilor intelectuale, primele 12 nume urmând a fi mediatizate prin chiar știrile Antenelor dlui Voiculescu!
Iar restul să stea cu buzele umflate, ca după Caritas.

N-aș zice că făcând lirism nu filologie, Cezar Ivănescu scria atât de bine încât merita să facă, aproape orb, și note informative, scrise cu litere uriașe, dar de-aia există scriitori, să cuprindă viața în toată complexitatea ei, nu să fie solidari împotriva cleptocrației și a emanației ei, clasa politică!

„Mă surprinde decizia CNSAS și cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred ca CNSAS ar putea fabrica probe“, se spune că a spus scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii ieșeni cu care bîrlădeanul Cezar Ivănescu a fost în conflict, dovedind celor ce disprețuiesc breasla cât profesionalism zace în ea: captarea atenției prin surprindere, amplificarea consecințelor (Imaginea Uniunii!!!) și întărirea verdictului apropo de incapacitatea specialiștilor noștri de a fabrica probe!
Interesantă ar fi, apropo de profesioniștii din RO, să medităm la ea, și formularea: „Nu mă mai surprinde afacerea Cezar Ivănescu, deoarece generând zgomotoase discuții în contradictoriu, ea parcă a justificat desființarea CNSAS, de către Curtea Constituțională, ca incapabil să dea verdicte!“

Sau: „avea un aer de bătăuș pus pe harță, și chiar era, înconjurat de câțiva băieți musculoși pe care îi recrutase din liota de veleitari care îi cădeau în genunchi să-l ajute să debuteze. Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îți bătea în masă la restaurantul scriitorilor dacă i se părea ca nu i-ai observat apariția." scrie Cristian Teodorescu despre Cezarul Securității, completând imaginea ca în Groapa lui Eugen Barbu, cu pitorescul de mahala: „cu nas fracturat de fost boxer și cu mișcări piezișe ca de cuțitar experimentat“ sau „aștept următoarea mutare a poetului cu ranga.“
Totodată este deplânsă tolerarea lui Cezar Ivănescu în preajmă de către Marin Preda, care pierde și el la capitolul imagine că „nu l-a adulmecat“ nici pe Ion Caraion, poet de altfel mai puțin recitibil, autor de poezie filologică, nu de lirism.

Problema este că turnătorul Ion Caraion este și el un caz încă și mai ambiguu: a stat destul în Romlag, ca să aibă „dreptul“ de a turna, a fost la Canal și, ca Victor Petrini, la minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. În mai 1980, la moartea lui Marin Preda, a avut o reacție fulminantă în 'România liberă', încât chiar trăiai câteva minute, citind, într-o Românie perfect liberă.
Exilându-se, a fost bălăcărit multă vreme în Săptămâna, devenită ulterior Cuțarida Mare, exploatându-i-se tocmai turnătoriile. La 3 martie 1981, ar fi trimis o notă care, cum scrie organul Tricolorul (www.ziarultricolorul.ro/intern.html?aid=4731), s-ar fi referit și la Cezar Ivănescu, ireverențios, anume că nu-i altceva decât tot un bătăuș, care l-a lovit cu ranga la Mogoșoaia pe Mircea Micu, pentru ca mai la vale să bage o strâmbă, un apropo de tehnicile securității bulgare de a lichida disidenți la Londra, că tot autorul acesta al Doinei umbla la el (într-o umbrelă) cu un drug de fier, gata să altoiască pe oricine!

Nu știm dacă Ion Caraion cunoștea că Mircea Micu, glumeț cum îl știm, ar fi încercat să-i facă lui Marin Preda o glumă nesărată cu dispariția servietei de aur, conținând manuscrisul Cel mai iubit dintre pământeni.
Dar știm că Ranga de care Cezar Ivănescu nu se despărțea niciodată avea un metru și patruzeci și doi centimetri, cântărind 18 kilograme. Doar în caz că pleca de la București la Bârlad cu avionul, o lăsa pe la prieteni, cum ar fi Gabriela Crețan, Mircea Drăgănescu, Sorin Paliga, George Geacăr, Iuliana Paloda, însă îi era cumva mai comod la Alexandru Horia, la Biblioteca Sadoveanu din Piața Amzei, lângă Uniune.
Această rangă, a împrumutat-o minerilor în 13 iunie 1990, să scormonească sub Troița de la Universitate, și nu i-au mai adus-o înapoi.
Muzeul Literaturii Române o așteaptă și în ziua de azi, când s-a desființat CNSAS-ul.

31 ianuarie 2008